mais avant de dormir

butterfly caught

2010-08-15T19:48:00.000+03:00

acestea s-au întâmplat pe parcurusul a doar 4 zile. fără să punem ziua de astăzi. poate pentru tine, că eu mi-am trăit-o până la ultimul suflu.
since we last spoke. you translate the music.

rewind me. stop. then play.

12:01... we will be ok. cu galben și zăpadă. si ce vrea să însemne acest we? pentru că nu-mi amintesc ultima mea replică. iar mi-am bătut joc de rolul meu, mi-am uitat cuvintele și am impresionat, evident negativ, publicul. ah, era vorba de nevralgie. eu și durerea mea. de cap.
you're not the first to dream this, little girl

un deux trois. vive la reine. un deux trois vive le roi. un deux trois. le trois, l'ultime.
10:14... dar de ce să începem cu aceste coordonate temporale? nu m-am odihnit și nici nu mă voi putea odihni până la momentul acela. nu ne trebuie ceas, nu ne trebuie ceas la inimă. nu avem nevoie de mecanică. nu avem nevoie de mecanica inimii. dimineţile nu sunt întotdeauna însoţite de un ticăit perpetuu, de respiraţii pe piele 4hidroxi3metoxibenzaldehidată, de întinderi şi răsuciri în alte braţe şi de promisiuni. de fotoni timizi care îţi aleargă spre epiderma arămie. nici de cafea. de fapt da, de alcaloizi va fi mereu, uneori de săruturi ibuprofenate, de atingeri barbiturate şi de emoţii chimice. pentru că receptura e-un univers. iar opusul meu se pastrează într-un dulăpior, e ţinut sub cheie, e ascuns. e un stupefiant.

Alexandrina - 1 2 3
Royksopp - Forever
The Organ - Brother

2:12... îmi ţin respiraţia şi aştept. nu e nimic prevăzător în imaginile astea. cum se poate termina bine, se poate termina şi cu urme de ochi înroșiți de plâns și durere. sleep don't weep. desenează un zâmbet cu buzele tale şi imaginează-ţi. respiră adânc, plângi şi tu ca el, cu lacrimi rostogolinde spre nicăieri. spre întuneric. și evident, lacrimi rostogolite spre mulțumiri A.A.
'What if I were smiling and running into your arms? Would you see then what I see now?'
leave me out with the waste, this is not what i do. it's a small crime and i've got no excuse.
hold your breath and count to ten, fall apart and... start again.

Damien Rice - Sleep don't weep/ 9 crimes
Placebo - English summer rain

23:36... crezi că într-un pahar de 300ml mai încap vreo 50? crezi că putem insista? crezi că ne putem opri opresiunii? crezi că? de fapt... crezi?
tu unde crezi ca merg stelele care au căzut de pe cer? eu nu cred nimic, pentru că nu am cunoştinţe despre aberațiile tale.

pe timp de zi... soare, apă, mentol şi vom transcrie şi alte monografii. cum ar fi dacă ne-ar răpi cineva? chiar dacă suntem numai două, tot o răpire a Sabinelor ar fi. pe tine deja te-a răpit, te-a pus acolo, pentru o perioadă nedeterminată de timp, te-a implicat în raza cercului (de prieteni, că geometria am uitat-o de mult, amândouă) şi ţi-a dat un săculeţ de fericire. din care ai strecurat câteva granule şi mi le-ai pus în palmă. sunt sferice, chiar dacă aparţin geometriei, sunt alunecoase. dar le voi tritura, pulveriza şi incorpora într-o masă de vaselină albă. aur negru. black and gold. iar toate astea sunt pentru că am o mare de calm când mă gândesc la voi. amândouă. şi-abia aştept să te cunosc, iar pe tine să te recunosc.
şi-mi pare rău că facem schimb de particule, pentru că ale mele nu strălucesc ca ale tale. dar vei vedea că vor fi și ale mele, the sparks.

Sam Sparro - Black and Gold
Coldplay - Sparks

your girl, linen and curls
lips parting.

Travka - Lumini
Tricky - The Love Cats
The Decembrists - Summersong

14:08... credeam că îmi plac cuvintele scrise, dar cuvintele auzite sunt 10000...n...x cuvinte scrise. și vreau să te aud, să mă auzi... să ne auzim. mai des. și să ne vedem. pentru că atunci când nu e suficient, nu pot să mă satur.
să-mi amintesc despre discuțiile de la început, să blushăm puțin conversația, să ne dăm seama că vom fi, chiar dacă totul a pornit cum nimeni nu se aștepta. mâine va fi una din zilele în care îmi voi aminti și voi zâmbi păstrându-ți în memorie zâmbetul șăgalnic de atunci.

Alanis Morissette - Not As We

dimineața... a fost incertă. nu-mi amintesc absolut nimic. dar la începutul dimineții văzusem doar 10 stele care aveau anunț în ziar la rubrica de decese, iar eu învățasem să număr până la 10 fără să fiu ținută de mână. în trifoi, cu trei foi. care mie îmi poartă doare sâmbetele și ghinioanele. de ce nu alegem altă poveste? mie nu-mi place hansel și gretel, chiar dacă erau şi particule care străluceau sub lună. că sunt xenofobă.
you probably forget to remember me.

Ramona Falls - Clover
Stereophincs - Lady Luck

vineri. 13. the rest of my life i'll take these these chances. i'm trying to make it better baby. time goes by so very fast.
continuând capitolul de noroc şi ghinion, a fost o vineri treisprezeciană (și da, deja exagerez cu adjectivele). dimineața a fost în grabă, sprijinită pe umeri de ajutor, de completări și retușuri. de o mică întârziere, de frica aceea iminentă că nu termin. dar nu-i vorba de unșpe, ci de terțe persoane care te poartă pe valuri de răcoare, nu de sufocare. și te fac atât de dragă, încât îi ajuți pe alții. will you be my person?

pentru că uneori trebuie sa o faci [hardcore] pe mimoza. pentru că e greu, pentru că e şi chin fizic, nu doar intelectual, pentru că-uri prea multe, pe care nu le mai pot aminti pe toate, deoarece nu le cunosc. mai este timp, mai este o viaţă întreagă la dispoziţie.
o zi mai târziu avea să-mi spună că nu se știe de unde sare iepurele (cu ceasornic), iar Alice va fi în cădere. să vezi ce-o să se lovească fata asta. de pe frecvențe, de pe sentimente distruse nu sare. dar țopăie prin receptură. cine nu are bătrâni, să își cumpere.
moment feeric, ia: el, ea, laborator, alb, eter, alcool mentolat, cloroform și mai vedem. mai este timp, mai este o viaţă întreagă la dispoziţie.

acum îmi dau seama că particulele pe care le dau eu la schimb sunt de iod. sublim(are), difuziune. negru-violaceu strălucitor. relaxați-vă, până la categoria de metale prețioase mai avem și apa regală e plecată în excursiile în care își lasă sentimentele împachetate în hârtie de pergament și așezate tacticos în cutia de lemn de abanos, ascunsă într-o cameră de la ultimul etaj. și platina rămâne inertă.

Royksopp - What else is there?

joi. 12. povestirile alchimice nu ar fi atat de interesante. pentru că-s anorganice. dar cele organice sunt senzaționale. pentru că e vorba de adrenalină, viteză, curgere turbulentă a sângelui prin vene. viteză. și dacă nu știu să aproximez încă, ce s-ar putea întampla? înafară de o tragedie? plăcerea, privilegiul este al meu.
și ieri a fost o minciună.

Viteza sângelui meu? 120km/h, serpentine. *later edit 150.

I Blame Coco - Caesar feat Robyn
Angus & Julia Stone - Yellow Brick Road
ș.a.m.d. de drum, de mașină.

miercuri. 11. 22 de ani. 22 de ani. 22 de ani. 22 de ani.
22 de ani. 22 de ani.
22 de ani. 22 de ani.
22 de ani. 22 de ani.
22 de ani. 22 de ani.
22 de ani. 22 de ani.
22 de ani. 22 de ani.
acesta e un motiv pentru care luna curentă e foarte importantă. ne mai povestești basmul despre voi anuștiucâtaoară? sau celelalte basme pe care eu nu le voi fi trăit niciodată? pentru că sunt prea indiferentă, pentru că nu am învăţat nimic pentru testul acela.

Anouk - Nobody's Wife

it's unfortunate that when we feel a storm...

Massive Attack - Paradise Circus

as time goes by

2010-08-11T00:55:00.000+03:00

ziua de ieri îi începuse cu gene de lumină care se împingeau ca la metroul moscovit prin draperia grea de dreptunghiuri cu șapte laturi și cârlionți. cel puțin asta vedeam printre genele mele, la o oră prea târzie, pardon... prea matinală pentru puținele minute de somn. oare despre ce era vorba? despre zbor, despre zbucium, despre tine, despre mâini care se țin de degete, despre. Ea.

câteva ore mai târziu analiza alte dreptunghiuri, iar pe fiecare dreptunghi își scria câte un defect. unele dreptunghiuri le păstrează, în eventualitatea că schimbarea ar face-o puțin mai, nu urâtă, inestetică. asta ca să ocolim alți termeni. ședea turcește, cu bărbia în palma stângă. cafeaua era uitată, nebăută și rece. exact cum e și. Ea.

90 de grame pe metru pătrat. tu știi cât de bine se scrie? chiar și cu instrumentele alea prețioase cu steluțe albe la vedere. asta doar pentru că îi plac cerurile, celuloza, cerneala.

povestiri alchimice. ceva dungi orizontale roz, albe si bleo, o țesătură verticală din bumbac, piele albă perforată artistic, satin gri și capsele care îi închid haina cu care se protejează de intemperii. o așteptau cu un mojar imens de pastă de vise, moale, care fremăta și la cea mai mică mișcare a pistilului. imaginează-ți langoarea mea și apoi gândește-te la altele. 45 de cutii. și nu de mandarine. acolo cu toții o iubesc, își exprimă scuzele că încă nu și-au atins mâinile pentru a se cunoaște mai bine. nume, priviri, încântări. apoi o viitoare Venus, fără brațe, stând artistic pe scări între folium, fructus sine semine, fructus, herba și alte părți care au substanțe ce vindecă. o chimie care vindecă. dar unde e cealaltă care rănește?

mais avant de dormir

2010-08-10T02:17:00.000+03:00

înainte de a-ți pune la orizontală visele trebuie să.

mi-am dat seama ca există un castel de nisip pe care îl construiesc din timp în timp. și apoi le voi povesti despre flux, ploaie și alte heart-breaking nenorociri. numai ce mi-am încheiat socoteala cu fiul cuvintelor și va fi un fapt măreț dacă mă voi păstra în viață. și nu-mi miroase a camfor, ci a o hidrocarbură clorurată cu formula chimică CHCl3. dar încep castelul de nisip. le vent nous portera? pe naiba.

și cred că mi-era dor de acest înainte. și nu o să îmi mai fie.

reboot

2010-01-31T01:28:00.000+02:00

o nostalgie, două nostalgii. mai multe nostalgii.
nici nu mi le mai amintesc pentru că a trecut prea mult timp din momentul în care am uitat că pot să simt. și pentru că sunt multe luni, zile, ore, secunde... la mijloc, am decis să iau o literă (evident, la întâmplare), chiar cea care e a 23-a pe portativ. nu era vorba de muzică, dar eu așa vreau să cred. literei i-am adăugat un 2, cu funcția SUPERscript. ca să fie dublată, ca să recuperez timpul omis în timpul documentării științifice.

30 noiembrie, 20 decembrie anul trecut. artificii, rame negre, ecusoane cu pseudonime, ceaiuri, portocale îmbibate în vin și multe ore în care mi-am zgâriat tegumentul coatelor pe blatul acela de lemn.
dar...
1 ianuarie. trinitrotoluen rava~~sitor~~.
poate că de aici începe, poate că reiau, poate că. vedem

Nu prea încântată de cunoştinţa pe care am făcut-o cu ... Mine

2008-11-20T22:21:00.002+02:00

Sunt tulburată şi cel mai probabil nu e de la cafeaua care mi se îmbibă în fiecare celulă somatică. Oare eu pot muri? Pot să mă sfârşesc, să închei cu o scenă de final? Fiecare fiinţă căreia mă destăinui îmi spune că mi se va întâmpla curând nenorocirea, ca şi cum ei ar fi care-mi decid mie numărul secundelor pe care le respir. Trebuie să mă feresc de inevitabil. Dar când sunt tulburată totul în jurul meu se-mpresoară cu cioburi de vag, care îmi străpung mintea lăsând ororile să mi se scurgă printre degetele conştiinţei. Mă regăsesc deseori uitând momentul ce mi-a trecut prin faţa vieţii, încercând să mă privesc pe mine de altundeva, de sus, să văd ce am făcut. Mă pierd, am un nod în gât, palmele îmi transpiră, iar sângele îmi curge printr-o venă independentă de voinţa mea, lăsându-mă fără de mine.
Cred că de fapt eram îndrăgostită de Idee, nu de persoană, de o plăsmuire a imaginaţiei mele bolnave de prea mult timp de guturai. Nu mai înţeleg nici eu, iar întrebarea „Ce e cu tine?” parcă nu îmi mai e adresată mie, pentru că acum sunt persoana care s-a lepădat de sine. Am căzut în desuetudine. Şi sunt contrariată de însele trăirile mele şi de tot ceea ce pot să-mi spun mie, în dialogul cu sinele. Mereu vorbesc cu mine, dar acum ma cert şi zbier pentru că nu mă mai înţeleg. Nu mă mai înteleg cu fiinţa aceea imposibilă care sălăsluieşte în mine, iar pe mine nu mă mai înţeleg. Îmi pun la nesfârşit o întrebare, o scriu cu diacritice în palma dreaptă, apoi pe tavan. Pe frunţile tuturor pe care îi văd în jur. Sunt o scriitoare. Şi-apoi încep să îmi amintesc cum m-aş fi putut hotărî dinainte să clachez. Şi de dimineaţa spânzurată de-un zâmbet, cu un suflet bej, pătat de vanilie. Cu greşeala pe care trebuia să o fac la anatomia feţei, dar pe care oricum nu aş fi putut niciodată să o fac din cauza unui „pentru că” ce nu îşi are justificare. Mi-e inima în gât de silă de mine şi de cât de repede m-aş putea răzgândi.
Îmi repet iar întrebarea şi o iau de la capăt cu dimineaţa spânzurată.
Ce te face să crezi că sunt prolixă numai pentru tine? Crezi că eu înţeleg vreodată o boaba din toate cele pe care le scriu, dacă le citesc 19 zile mai târziu? Mereu mă chinui să-mi dau seama dacă e vorba despre sufletul meu radiografiat de litere.
Ştiu că stateam pe scările unei clădiri, mă strecuram printre oameni de la stânga la dreapta, îmi era frig şi eram înspăimântată de o idee pentru că vedeam o figură aparent cunoscută, pe care nu mi-o doream în ipostaza în care părea a fi. Nu e vorba de un fapt, ci de persoană în sine. Dar îmi infirmam aparenta cunoştinţă a persoanei pentru că îmi dădeam seama că m-aş opri, că nu aş mai respira, că aş muri pentru Ideea de care eram.

Îndrăgostită. Nu mi-am dat seama până în momentul în care... Gânduri de rang secund.

vara

2008-10-27T22:14:00.000+02:00

Ne prelingeam tu toţii oboseala şi împlinirea pe parchetul vechi şi înnegrit la îmbinări, fără de strălucire şi luciu de viaţă. Ne odihneam trupurile îmbibate în apă şi ne loveam oasele fragile de lemnele ce zăceau în nefiinţă sub nefericirile noastre. [Şi-ţi imaginezi pictând cu acuarele pe diluviul amintirilor mele că nu puteam ajunge unde suntem acum. Nicăieri. Între mine şi tine şi noi.]
Pe centimetrii pătraţi care ne despărţeau trupurile imperfecte şi deloc invincibile, îmi întindeam timpanele ca să-ţi aud respiraţia sacadată, parcă imitând o suită. Pelicule de aer îmi îmbrăţişau pielea aşteptândă şi mă forţau să mă apropii, sfioasă, de sursa de respiraţie. Mi-era teamă să nu consum aerul pe care îl măsurasem şi împărţisem cu prea multă precizie ca să ne asigurăm că păstrăm… Decenţa. Dar cu toate măsurile preventive de a nu ne îmbolnăvi din cauza unor insuficienţe [respiratorii], am trecut graniţa şi ţi-am invadat atmosfera. Tu, semiconştient, ca totdeauna, eu orbită şi îngheţată. Te-aş culpabiliza, te-aş împovăra cu vina de a împărţi, de a aduna şi de a ne juca de-a o matematică deşartă, cu probleme care acum aşteaptă să fie rezolvate. Dar tu pretinzi că nu ai cunoştinţele necesare pentru găsirea soluţiei şi nu eşti capabil să găseşti măcar o nouă teoremă.
Suntem nepricepuţi, dar nu vom reuşi niciodată pentru că avem în posesie trac şi-un calculator care calculează greşit. Dar ştim să respirăm şi să ne atingem mădularele doar atunci când ne este frig şi frică. Ştim să ne oftăm nemulţumirile doar în somn, să respirăm greu şi să ne ţinem respiraţia ca să ne îndepărtăm cât mai mult unul de altul. Deci cum respirai?
Când ai nevoie de ajutor, consideră-mă persoana ta.

in doi

2008-10-27T15:26:00.000+02:00

În ordine cronologica.

S: imi place ideea postulata de tine si se aplica si in cazul meu
T: sunt in punctul ala in care imi vine sa urlu si sa il omor
T: pesimismul e o trasatura fundamentala a gandirii mele, iar ceea ce spui tu imi confirma multe lucruri in planul meu erotic
T: deci suntem cumva complementare
S: exact!
S: nu stiu cum e tanarul tau,dar al meu e depresiv si nu vrea sa comunice pe motiv ca "azi nu am chef de dragoste. imi pare rau"
S: in momentul ala si mie imi venea sa-l strang de gat. tot de dor
T: tanarul meu e tanar si la propriu si la figurat, e un geniu [matematic] neinteles, s-a jucat si cu mine [ii place mult sa se joace] si nu stie sa se indragosteasca pe motiv ca la fete nu are trac.
S: mi-a placut prezentarea
T: scurt si cuprinzator. eu in schimb, cred ca sunt ca tanatul tau. nu chiar depresiva, dar ma ascund in cochilia mea si uit pentru cel putin 24h de dragoste.
S: tanarul meu e mereu singur, agitat, nu vrea, nu simte,
S: si eu sunt mica
T: diferenta dintre mine si tanarul meu e de aproape de o rigla de 30 de cm
T: totul e relativ si iar imi amintesc de Einstein si de tipurile de inteligenta
T: tanarul meu are o inteligenta preponderent orientata spre stiinta
T: ii lipseste cu desavarsire inteligenta afectiva
S: EXACT!
S: vrei sa facem un club?
T: al ratatelor care iubesc oameni cu handicapuri?
S: da…
T: eu am senzatia de "degeaba"
S: mie imi spui?
S: dar nu mi vine sa las
S: sa dau drumul
S: cum va fi fara?
T: mai sanatos pentru mintile noastre?
S: da, dar si mai saraca ptr inimile noastre
T: de vreo doua zile am o durere imposibila in clavicula stanga, iar o prietena imi spune ca inima mea s-a mutat in clavicula
T: ma simt reumatica
T: si mi s-a zis ca am tabieturi
T: ceea ce ma face mult prea batrana pentru tanarul meu
T: cred ca asta e adevarata ruptura
S: la mine e invers.el are tabieturi si eu sunt prea copila
T: nici nu stiu ce sa fac. sa ma bucur ca nu sunt singura care se afla intr-o situatie de puzzle de mii de piese gresit?
S: simte te relaxata
T: se poate chiar si mai rau
S: exact
S: eu cred ca il las pe tanar sa imbatraneasca.

Iti descopar clavicula dulce
Si, urcand, degetele iti ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc si-mi strivesc
Pana la sange gura. (Ana Blandiana)

Apres moi le deluge: ah
Apres moi le deluge: sunt in extaz
Apres moi le deluge: ma doare si mai tare clavicula
Apres moi le deluge: imi palpita!
Evalbastru: inima ta a urcat in clavicula. si se modeleaza, osos, dupa ea.
Apres moi le deluge: in rusia e frig, iar eu sunt sensibila. mereu ma dor oasele cand sunt rece intr-o anumita parte a corpului
Evalbastru: ai un schelet dur, purtat pe dinafara, ca o pelerina de ploaie prost izolata. si in rusia vanturile bat mai abitir ca la poli. mai ales atunci cand dialogurile se poarta intre orbi [de dragoste] si surzi [ca niste copii prea concentrati]
Apres moi le deluge: cred ca scheletul e reala mea fundatie sentimentala si de aceea ma doare din cand in cand cate un os, o incheietura... intram in climatul de tundra?
Evalbastru: da, si ne pasc renii amintirile si dorintele de pe piept. fundatiile sunt mici si oamenii neutri. nici reci, nici calzi. alb-negru reeditat. oare de ce ne strivim oasele de schelele lor de metal?
Apres moi le deluge: pentru ca eu imi mestec lantul de argint 925 cu incisivii care i-ar musca din pielea care ii acopera gatul si claviculele, precum un lup scheletic si infometat. pentru ca ne place sa ne rupem in doua creanga de sub picioarele inghetate.
Evalbastru: si sa strivim frunze. mai bine decat sa ne lungim visele de-a lungul unui fir incandescent pornit direct din inima si sa ne pierdem mintile in cicluri moscovite si nume de-mparati cenusa.
Apres moi le deluge: sau sa calculam cat fac gandurile mele plus jocurile lui, dorintele tale si clipele lui infinite de nerabdare pana la actul decisiv de penetrare. alta, nu tu.
Evalbastru: pentru ca nu ne plac matematicile fixe sau superioare bunului simt evident. si pentru ca la tine asteptarea e rugina toamnei. iar mie imi ticaie nervos o pleoapa... ca un ceas defect ce nu mai simte.
Apres moi le deluge: the idea of waiting for smth makes it more exciting, zise domnul andy warhol. dar pe mine ma paste deja un cancer osos, pentru ca ma-nnebuneste clavicula, iar el ma sinucide. ceasul tau defect va fi livrat ceasornicarului candva in noiembre, pe 7,8 sau 9. ceasornicarii lucreaza si la sfarsit de saptamana, nu se odihnesc, pentru ca pun in pericol scurgerea timpului.
Evalbastru: cam la fel ca groparii. exista leacuri de somn prelungit pentru cancere osoase din cauza frigului din EL. pe 7 timpul o sa treaca peste ore. si peste capetele noastre innegrite de fum.

recapitulare

2008-10-20T14:43:00.000+03:00

E o certitudine că am trecut peste prima parte din viaţa mea. Am terminat.
Iar acum să începem, dar altfel.
1. Octombrie. Cine e? De unde e? De unde vine? Ce-şi doreşte? Are?
Eu nu trăiesc ci doar exist în momentul acela de octombrie. Mai ştii că atunci a nins prea devreme? Eu îmi amintesc că-mi îngheţau mâinile pe bulgari de zăpadă grea.
2. Dimineaţa. Mereu când dormeam în mers agale. Concluzia s-a autoproclamat:
simpatic, dar nu pentru tine.
3. Mai. Mai mult, mai piperat, mai pisălog, mai încrezut, mai multe întrebări, mai multe de ce –uri , mai nesimţit, mai negru, mai curios, mai etc.
4. Iunie. Enervant. Somn cu ochii deschişi. Activităţi ieşite din comun.
Oare atunci ţi-am purtat ochelarii? Ah! Dioptrii bolnave de dragoste ce veţi fi voi. Nenorocitelor!
5. Iulie. Descătuşarea. Nu-mi găsesc stiloul şi hârtia, deci mă scuzi dacă nu-ţ voi
spune nimic din această etapă. Nu-mi pot transcrie sufletul şi creierul precum o altă doamnă Dalloway. Bucle creţe şi copii deştepţi care trişează. De ce eu şi nu el? El era o alegere mai sănătoasă. Bulevard? Iar verde. Apoi albastru. Şi moale şi cald şi care... pasă? Film. ZĂ-PĂ-CEA-LĂ.
6. August. Tachinare şi dor. Sunt tâmpită.
7. Septembrie. Eu nu mă mai joc. Tu da. 9 pence⁄minut. 12 minute. Oare? Nervi!
8. Octombrie. Linişte. Până la proba contrarie. Bine, tu? Nu, mă fac că nu văd. Deci ce-ai? Sau ceai? Punct anemic. În ficţiune se lasă cu chestiuni serioase. Perfect. Mirobolant. Iar? Nu eu, oboseala, nu eu.
Da, sufăr de o boală la suflet care nu ştiu cum se numeşte şi aş putea să citez şi din cei mai mari clasici, că tot nu te-aş lămuri care e situaţia mea. Fluturii migrază, popoarele migrează, cu toţii se duc în capul meu. Vara viitoare mergem şi noi la Moscova? Ori îmi revin ori fac risipă de cuvinte.
Eh, sunt covârşită şi scriu. Măcar atât.
Şi nu mă irosesc pentru indivizi de serie (nomore). Acum e din ediţia limitată. Mai puţin cerebral.

Ce am?

2008-09-24T22:07:00.000+03:00

Se mai pune problema atunci când eu mă intersectez cu cortegii funerare şi unicul gând care îmi penetrează mintea bolnavă e să fi fost eu în locul nefericitului care doarme cu un zâmbet morbid de seninătate? Iartă-mă, dar trăiesc ca-şi-cum aş fi moartă, pentru că mi-am trăit ultima secundă în colţul unui local boem. Eram o fiinţă liniştită, care se învârtea în cercurile propriilor idei copilăreşti şi care spera la acel ceva ideal. Nu te iert pentru că mi-ai răpit credulitatea, că mi-ai înfipt cioburi de adevăr în ochi, că mi-ai luat ultima suflare de viaţă vie. Mi-ai lăsat doar o viaţă moartă conturată de îndoieli, repulsii şi spaime. Oare? Dar dacă? Poate?
Abdic.

Feedback

2008-09-06T23:26:00.001+03:00

Nici măcar la 2 nu dormeam. Aveam un gol în stomac, mă gândeam la ce voi face în iarna care urma să vină, chit că vara nici măcar nu trecuse. Aţipeam, mă trezeam , îmi aduceam aminte că am visat şi apoi starea de veghe şi speranţele deşarte. Speram că am să îmi plimb gândurile împreună cu el pe bulevarde şi străzi lăturalnice. În fine, să visez cu ochii deschişi fără să-mi dau seama că plec şi nu am reuşit să fac nimic? Unde? Peste ocean, acolo visasem că voi pleca în ziua următoare. O noapte de calvar care a avut consecinţe destule pentru o întreagă săptamână.
Nu-mi găsesc răspunsuri la întrebări şi mă uit la tavanul întunecat ca şi cum aş analiza o operă de artă, un Rubens dintr-o sală de banchete impozantă şi foarte sofisticată, iar dincolo de banalitatea unui tavan văruit într-o nonculoare străbătută de umbre, văd idei. Înainte îmi vedeam propriul cer pe care l-am creat într-o zi de Crăciun şi ale cărui stele le număram atunci când mă plictiseam. Mereu erau 21. Iar acum ninge din tavanul meu, ca şi cum ar fi un cer veritabil de culoare violetă, colorat de luminile oraşului deprimat.
Trebuie să fie iarnă, să-mi pot purta mănuşile de piele, basca neagră de pictor rebel, paltonul şi şalurile grele. E un obiect vestimentar care mă fascinează şi mă plasează între agonie şi extaz. Paltonul, evident. Dar nu mă întreba de ce pentru că ar trebui să îmi mărturisesc câteva secrete.
Totul pare perfect în visul meu. Şi chiar dacă pare perfect, nu e, pentru că niciodată nu poate fi. Este o scamă pe mâneca unei bluze, un strop de noroi pe pantalonii negri şi o zgârietură pe papucii noi nouţi, defecte pe care chiar dacă le voi observa şi le voi trece cu vederea, îmi vor apărea la orice pas în faţa ochilor. Sunt perfecţionistă? Vestimentaţia trebuie să fie impecabilă chiar şi într-un vis? Doar dacă realitatea nu se va oglindi cu visul. Am învăţat cum se fac oglinzile de argint, deci într-o noapte îmi voi face o oglindă mare.
Dar oare vreau? Dar oare vrei? După nivelul 12, normal.

Ceva mai „off the beaten track”

2008-08-10T00:18:00.002+03:00

Să divorţez de ideile mele? Niciodată, chiar dacă unele sunt doar impedimente ale procesului de gândire continuă, logică şi fără implicaţii ale fantezismului. De ce? Pentru că fără ideile pe care le omor şi apoi le reuscitez cu trusa de prim ajutor (care nu are un plus roşu ci apariţii masculine), nu aş mai putea evada din mine. Vrei să înţelegi? Vei înţelege atunci când vei avea cu ce, dar nu vei avea pe cine.
Probabil că sunt idioată, iar tu de bucuri când unii sau alţii îşi aduc multe injurii propriilor persoane. Iar acum eşti încântat⁄ă şi te-ai înroşit de plăcere că recunosc un lucru pe care tu l-ai proclamat de foarte mult timp în adâncul fiinţei tale. Oare tu nu te afli în situaţii similare, poate chiar de mai multe ori decât cei care îşi spovedesc neajunsurile? De parcă am fi pe talerele aceleiaşi Balanţe. Mai mult de atât, sunt alte lucruri mult mai elaborate care îţi determină înroşirea pielii. Încearcă.
Încercăm? Eu am reţineri pentru că s-ar putea să... Ei bine, încerc şi de data asta. Ar fi pentru a patra oară şi iar o coincidenţă. Nu ţi se pare ciudat faptul că mereu există o coincidenţă, persoane care îţi apar din neant în faţă să-ţi amintească de micile prostii pe care le-am comis, de cuplurile de nume ce stau faţă în faţă... Sau intercalat şi culmea!
Ţi-au fost şi iubirile. Ai grija de unica mea acum. Asta înseamnă că ai câştigat. Ce? Doar tu ştii.
Ai impresii greşite, crede-mă.

Pătrat

2008-07-28T22:04:00.001+03:00

Îţi aminteşti? Cât de bine era când visam fluturi şi lacuri îngheţate şi albastru... Mult albastru deasupra noastră, deasupra vieţilor noastre ideatice. Ne îndrăgosteam mereu de aceeaşi figură pe care apoi o înrămam ca să ne putem aminti că avem cel puţin un lucru în comun... Şi să chicotim la cât de naive puteam fi.
Ştii că zilele lichide albastre nu se întorc, dar ne putem transpune în trecut, la fel cum făceai chiar tu când erai mai tânără şi mai liberă ca niciodată? Oare de ce vremuri erai legată strâns cu un lanţ?
Nu te mai gândi că dacă în momentul care ţi s-a dat nu ai avut curaj şi nu ai îndrăznit să faci un gest... Poate era unul determinant pentru existenţa ta, poate era unul necugetat. Şi totuşi, cum ar fi fost? Aţi fi fost, DOI.
Ne mai amintim şi data viitoare de toate neîmplinirile noastre şi de rănile pe care ni le purtăm pe creier. Mai bine spus despre ale tale, căci ale mele nu sunt din cele care se aseamănă cu absolutul (care nu se gustă decât o singură dată).

Acum o luăm cu începutul. Mă bucur să te regăsesc în culori deschise care îţi mângâie culoarea pală a pielii. Mă tem să nu te pierzi din cauza răcelii picurilor de ploaie, care ţi-ar putea afecta sănătatea. Mereu am fost eu cea ipohondră în locul tău. Şi ca să nu îţi periclitezi ţinuta şi tot ceea ce te înalţă ca eu fizic, mai bine hai să mergem pe sub streşini urbane. Degeaba ajungem pentru că nu îţi pot face confesiuni într-un astfel de loc, care nu îmi inspiră intimitate şi siguranţă. Mă aud pereţii care păstrează secrete şi apoi le divulgă. În gangul cel mai apropiat îţi spun adevărul şi iar m-ai citit ca pe o carte deschisă, pentru că îmi spui ca erai sigură. Şi mi-am zis să tac şi să ţin doar pentru mine, dar demonii aceia care te posedă nu îţi dau voie să te ascunzi nici măcar de tine. Şi cred că ştii şi tu prea bine că nu vreau nimic, pentru că unele lucruri sunt menite să moară din primul stadiu de viaţă. Ce ar trebui să fac? Să-mi ţin respiraţia, să număr până la 100 şi să sper ca după ce ajung la 150 îmi va fi trecut pentru totdeauna? Sau să-mi inventez un alfabet propriu prin care să-mi pot exprima în mod public toate ideile şi sentimentele care mă bântuie, fără ca cineva să mă poată înţelege. Dar tot nefolositor ar fi...
Clipesc şi aştept. Ce? Spune-mi tu.

ACcidente/

2008-07-28T00:26:00.001+03:00

Îmi amintesc fiecare detaliu, fiecare respiraţie sacadată pe care mi-o laşi pe pielea încălzită. Cum ţi se încreţesc şuviţele de păr în jurul gatului, cum mie îmi cade breteaua de pe umărul stâng... Sărutul de pe ultima vertebră a şirei spinarii pe care mi l-ai imprimat la ora 19:47.

Ceeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee?

De când s-au epuizat toate vorbele astea de prisos? Niciun sens pentru 3 minute pe noapte, în care visez basme pe care nu mi le voi aminti niciodata în totalitate.
Îţi dai seama că de aici nu vom merge mai departe pentru că sinapsele omeneşti sunt mai valoroase decât cele erotice, pe care o dată ce le rupi, sunt ca nişte neuroni ce îşi pierd rolul în procesul gândirii. Deschide-ţi ochii şi vezi lumea aşa cum e, simplă, fără dacă, făra poate şi fără idei absolute care te înalţă, culmea! În jos. Alege să câştigi un suflet, nu să ţi-l cumperi pentru o perioada nelimitată de timp şi apoi să îi oferi drept prieten un sac menajer cu care să îşi continue existenţa.
Dar... Şi nu mai ofta, pentru că timpul tău va veni.
Bine ai venit acasă! Mi-a fost dor de tine. Foarte dor.

Led Zeppelin - Your time is gonna come
Asculta mai multe audio Muzica »

Scrie-mi povestea

2008-05-22T19:15:00.003+03:00

Dacă îmi scrii şi mie câteva rânduri, în speranţa că într-o zi, indiferent care, mi se vor alinia cuvintele pe liniile vieţii, te voi proclama o zeiţă. Nu mă dezamăgi pe tărâmul imposibilului, unde visele nu mor niciodată, iar ideaticul devine banalul cotidian. Aruncă-mă la momentul potrivit în braţele personajului potrivit din poveste, pentru a crea o mezoformă între copilărie şi maturitate, deşart şi meritul de a trăi, imposibil şi mereu. Dă-ne mâna de ajutor care să nu se scape şi să ne zgârie cu unghiile, iar dacă greşeşti, dă-mi un pansament sufletesc, ca să îmi pot vindeca rănile, apoi desprinde-mi tu urmele ce rămân dacă basmul tău dă greş. Spune-i despre săruturile pe stomacul gol, de atingerile cu un ceai verde şi inhalarea vaporilor de iubire care sunt singura şansă de ieşire din decadenţa lui perpetuă. Aşteaptă-te la orice catastrofă, dar totuşi ia-ţi stiloul şi scrie, orice îţi trece prin cap.
Cântă-mi.Hazardează-te. Imaginează-mă. Şi îţi voi da obiecte stricate, pe care le vei repara.

Eloize - Prin Interludii
Asculta mai multe audio Muzica »

Trei feţe

2008-05-21T23:23:00.002+03:00

Eu sunt copilul care stă cuminte, tacit, pe scaunul care i-a fost destinat pentru călătoria pe care trebuie neapărat să o facă alături de tânăra fragilă şi obosită. Mă joc, pe ascuns, cu bilele de sticlă, pentru că sunetul sticlos ademeneşte curioşii, şi vreau să-mi împart sofisticatele delicii doar cu mine şi să nu o întrerup din cugetările fade pe fiinţa ce respiră necontenit lângă mine. E linişte, nimeni nu priveşte, toţi stau împietriţi, iar tristeţile noastre nu sunt din cele care pot crea o impresie unora cu sufletul de marmură. Una din bile, care are unduiri albastre în miez, îmi scapa dintre degetele neatente şi se rostogoleşte până la picioarele unui... Vechi prieten. Îmi năvălesc în frunte armate de gânduri, o bătălie, iureşul şi în cele din urmă prezentul. Mă uimeşte prezenţa lui, încerc să mă furişez, să nu mă vadă însoţitoarea mea, care e oricum prea răvăşită de minciuni sfruntate şi nu ar îndura o întâlnire cu vieţi trecute. Mi se face dor de copilărie, de tinereţe şi de bătrâneţe. De viaţă, iar noi eram esenţele care îi dădeau conturul. *

Copilul râde:
“Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
“Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
“Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!” (Lucian Blaga)

*nu pot continua

Turcoaz, albastru, verde, roz, alb, gri. Eu, tu, ligheanul

2008-05-19T21:20:00.002+03:00

Psychedelic
psy – che – del – ic adj 1 psychedelic drugs such as LSD make you HALLUCINATE (=see things that do not exist) 2 having or using bright colours or strange sounds, and representing the experiences people have when they use drugs such as LSD*
sixties...

Să trăim un sentiment cast, simplu şi să fie uşor pentru amândoi.
Dacă ţi se face dor de mare... Ei şi ce, pentru că eu sunt la mare, de fapt sunt la şcoală, iar ideile mele hazlii au luat-o razna de tot. Trăiesc în epoca plasticului şi ai să afli ceva mai încolo.
O dimineaţă banală, nimic deosebit înafara faptului că şcoala se află la câţiva metri de plajă, iar eu am în loc de o geantă obişnuită în care să îmi car cărţile un... Lighean. De un albastru intens, pătrunzător. Îmi iau colega de bancă afară să ne luăm micul dejun de la patiseria de pe colţ. Atmosfera e intrigantă şi am impresia că totul are culoarea bronzului, iar aerul are o sclipire aurie. E ceva în compoziţia chimică a aerului care îi determină pe toţi să recurgă la gesturi ciudate. În faţa patiseriei îl întâlnesc pe El, aşteptând probabil să se întâmple ceva inedit, iar faptul nu se lasă mult aşteptat. Deodată, fără nicio explicaţie îl pocnesc în cap cu hilarul meu accesoriu. Pentru lumea în care ne regăsim acest gest a fost unul de tandreţe, pentru că am primit drept recompensă un sărut apăsat şi spinos din care nu puteam să ies. Totul s-a încheiat brusc, în faţa ochilor mi-a apărut o pată mare, albă şi am încercat să îmi amintesc de ce am făcut... Ce anume? Încă mă mai usturau buzele, dar nu ştiam de ce şi mă aşteptam să mă reîntorc să respir auriul aer.
Călătoresc prin ţara lui Oz fără explicaţie, nu îmi găsesc pantofii roşii de lac demodaţi şi ştiu că totul în jurul meu se transformă în tinichea. Mă duc să mor, iar.

*aceasta nu este o explicaţie
„Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută
A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Şi-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!.” (Ion Minulescu, Romanţa ultimului sărut)

O altă nuntă în cer

2008-05-19T00:09:00.003+03:00

Prin ochi îmi străbătea o lumină verzuie de soare rupt în bucăţele mici de cristal strălucitor, când mi-am amintit ce am făcut în ultimele două nopţi în care am lipsit de acasă, din patul meu. Îmi plimbam picioarele obosite şi mă gândeam în cele din urmă iar la gesturile fade ce avuseseră loc între noi acum un an şi unsprezece sau douăsprezece zile, îmi aminteam visele ciudate care dacă ar putea deveni realitate ar fi prea rebele pentru fiinţa liniştită ce zace în mine. Gândurile mi se împingeau unul în altul, nemaiavând loc şi răbdare în creştetul capului meu, care încet, încet semăna cu un autobuz. Uşile nu se pot deschide la nicio staţie, pleoapele mi s-au lipit, pentru că ochii şi gândurile ar fi cuprinse de vidul acela ce mi-ar dizolva mie visele, speranţele, durerile, dulcele, verdele, albastrul, negrul, lilaul. Gândurile mele care sunt fragile precum florile de liliac nu pot înflori pentru că s-ar usca în vântul aspru al realităţii, în răceala zilelor următoare şi la privirea neprietenoasă a unora. Dacă, pe rând, capul meu e un autobuz, un copac de liliac şi un ajutor nesesizabil, ce-ar fi dacă aş acţiona conform lucrurilor pe care le visez?
Aşa că am găsit kilometrul 0 faţă de locul în care l-am cunoscut prima dată. Eram foarte agitată, el nu era El-ul la care mă gândeam, ci un oarecare altul, un ordinar insipid, incolor, inodor (la fel ca şi prietena lui). Cu toate că îmi părea un străin pe care îl vedeam pentru prima oară, ceva din mine spunea că e omul care îmi era drag, dar din momentul în care l-am trecut pe lista neagră a oamenilor pe care îi cunosc, a început să aibă un comportament ciudat: zâmbete, priviri, vorbe şi toate tertipurile pe care le foloseşte o persoană (oricare) pentru a da de înţeles alteia că o simpatizează. Fireşte, există fel şi fel de simpatii, dar de data asta simţeam că e simpatia aceea împrumutată de la Eros, care te face să îţi pierzi nopţi numai gândindu-te că s-ar putea declanşa o revoluţie în interiorul tău. Gesurile acelea începuseră să mă deranjeze deoarece mă distrăgeau de la activitatea mea zilnică, regăasindu-mă de multe ori meditând sau imaginându-mi lucruri obtuze pe care nu le-aş putea face. Am îndurat zile, gesturi, imagini pe care mi le dorisem cu ceva timp în urmă, până la punctul culminant. Am început să strig printre suspine la el, să îl insult şi să îl întreb de ce îmi face toate lucrurile care mă macină. Ajunsesem la saturaţie. Ajunsesem să cred că..., că îmi vor trebui încă vreo zece luni să îmi dau seama că alerg după o himeră. Răspunsul lui a fost senin, azuriu, plin de candoare. Mi-a spus că şi el îşi aminteşte, că trecutul nu a trecut nici pentru el şi că totul va fi fiinţă în două saptămâni.
Am rămas în locul în care l-am întâlnit, el a plecat şi tot ceea ce-mi amintesc din aceatsa întâmplare e faptul că nu a putut fi adevărată, pentru că El nu era El, iar eu nu mă aflam în locul acela, ci mă tânguiam în gândurile mele într-o dimineaţă. Pe la ora 5.

2008-05-03T22:14:00.004+03:00

Iubirea era vineţie, mov, lila, o vânătaie. Are 3, 4, 5 petale.
Copilăria era o mandarină zemoasă, portocalie şi lipicioasă. Cu 8, 9, 10 bucăţi.
Eu sunt un punct.

Când vei citi asta eu nu voi mai fi

2008-04-18T19:22:00.001+03:00

„Plutea o floare de tei înlăuntrul unei gândiri abstracte.” Nichita Stănescu

Am observat că oamenii ordinari nu au portofele şi ca sărăcia se strecoară printre banii lor. Oamenii opulenţi au. Şi bani şi portofele pline de nesărăcie. Mi-e milă când nu văd portmonee, mi-e silă să nu le văd. Pentru că suntem egali cu toţii.

*

În locul acesta, aici îmi este redacţia., aici îmi scobesc în creieri- în sala de operaţii a literelor. În mobil şi în pat e biroul meu, degetele mi-s dactilografe şi, şi voinţa pe care nu o am mă aruncă între cuvinte. Mă prostesc să cred că e bine, apoi să plâng de mila prostiei de a mă încrede. Cine, ce crede? Lanul de cuvinte îmi devine mirişte, secerată de subiect, subiectiv, subiectivism.

*

Fă-mă praf.

*

Mă simt vinovată, dar... Nu am încălcat nicio regulă care să fie scrisă sau nescrisă. Şi tocmai faptul că nu am făcut ceea ce trebuia să fac îmi pricinuieşte sentimentul acesta. Fă ceva remarcabil? Dar oare istoria omenirii m-ar consemna dacă aş face un lucru remarcabil sau aş ajunge doar un nume scris cu cerneală neagră pe foaia de proastă calitate a catalogului cu nebuni? Deja simt paşii reci plimbându-se pe culoarele invadate de lumina verde bolnăvicioasă, aerul sinistru care ucide omenescul din porii pielii de nebun şi claustrarea... Zilele încep mereu cu sintagma ameninţătoare „nu cred că am să reuşesc să fac...” pentru că ambiţiile nu au aceeaşi relaţie cu omul precum o are caietul cu arcul său. Dar nebunia da.

„Ei sunt cuminţi…
Eu sunt nebun…
Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu -
Poate că cel cuminte-s Eu -
Deşi de câte ori le-o spun,
Eu pentru Ei… sunt tot nebun…

Ei mă urăsc că nu-s ca Ei…
Eu îi iubesc că nu-s ca Mine…
Ei beau
Şi mint fără ruşine -
Şi-n ochii prietenilor mei
Trec drept nebun… că nu-s ca Ei…
Lor nu le place-amanta Mea…
Mie nu-mi place-amanta Lor…
Ei văd cu ochii tuturor
Femeia…
Eu n-o pot vedea
Decât cu-ai mei -
Amanata Mea…

Dar cum din Ei toţi numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc -
Şi fiindcă nu-mi va părea rău,
Cumintele voi fi tot Eu!…”
Ion Minulescu, „Cântecul nebunului”

Colourblind

2008-03-25T19:33:00.000+02:00

1, doi, 3, patru, 5, şase, 7, opt, 9, zece, 11, doisprezece, 13 metri. Aproximativ. 30 de secunde, jumătate de minut, o secvenţă dintr-o oră, cea mai lungă parte dintr-o zi. Jocuri de culori: roşu şi verde, ce stabilesc priorităţi, dau voie şi interzic. De când îmi place culoarea verde nu am mai trecut niciodată strada pe roşu. Deci nu am mai încălcat legea. Verdele îmi înlătură orice vină şi mă împiedică să mai greşesc. Roşul nu trebuia să se înverzească pentru ca să pot sta pironită în acel loc pentru mai mult timp. Să-mi stăpânesc realizarea unui zâmbet ca să nu mă demasc şi să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu privirea. În 30 de secunde m-am ascuns în ochii tăi de două ori, iar când privirile ni s-au contopit pentru o ultimă oară (sau prima dată, abia) am rămas unul pentru altul dragostea la prima vedere şi ultima vedere de 30 de secunde. Am jucat zaruri cu universul, mi-am dorit libertatea şi am evadat pentru jumătate de minut. Datorită unui făt frumos urban, care nu era călare pe un cal înaripat şi nu purta nici coroana încrustată cu pietre preţioase. Stătea cu o mână în buzunar. Simetria: în momentul în care eu mi-am pus şi cealaltă mână în buzunar el mi-a copiat gestul. Mă priveam în oglinda care se privea în oglindă, găsind în mine multiplicări ale mele şi ale necunoscutului. Am început să mă balansez, să fiu nerăbdătoare, să alerg fotonii cu privirea prin întreaga intersecţie, să mă gândesc (!), să-mi amintesc de-un film, să-mi imaginez cum el o sărută pe ea pe trecerea de pietoni fără să o cunoască sau să ii zică ceva măcar, să mă îndrăgostesc în mai puţin de 30 de secunde de un... Străin?! Timpul se oprea dacă ne pierdeam vederea în culori şi vedeam semaforul în alb şi negru. Ce semnal mai putea hotărî primul pas spre traversarea spaţiului ce ne despărţea ca să putem fi doi pentru a zecea parte dintr-o secundă, ca apoi destinele noastre să meargă pe străzi diferite?
Orbeşte-mă de culoare sau opreşte toate semafoarele pe roşu ca să-mi regăsesc evadarea.

Iar te-ai...

2008-03-07T14:42:00.002+02:00

Bună ziua în italiană cu mâinile în retină şi sufletul între dinţi, că nu-mi mai stă la gură. Dragul meu, să fie şi a ta bună, să nu te văd şi să mă dau în stambă din nou şi din nou la nesfârşit. Mulţi au mai facut-o şi o vor face pe metrii aceia pătraţi în care eu cea invizibilă leşina şi cădea pe jos/ locul în care îmi simţeam forma stomacului ca o multitudine de degete de mănuşă/ acolo unde mie mi se scurgeau ochii şi minţile precum gazele dintr-o conductă spartă/ scena şantajului contra şantaj sau a ocheadelor condiţionate/ balconul romeojulietan în care eu jucam ambele roluri/ acolo unde tu tremurai atunci când eu mă băgam în... Seamă etc.
În faţa şcolii.
De vreo trei zile am început să gândesc, dar nu mă înţelege greşit. Nu-mi insulta inteligenţa pentru că neuronii care te privesc s-au trezit. Cred că au hibernat până acum în peştera cutiei craniene.
Bună dimineaţa în ce limbă vrei tu pentru că eu sunt pregătită să îmi schimb încălţămintea, dacă-mi promiţi că şi tu vei încălţa pantofi noi, pantofii noştri. Îmi vând bocancii, uit de căldura lor, de ridurile ce-mi adăpostesc paşii şi voi merge pe alte căi, pe cele pe care lanterna ta imaginară le va lumina. Ştiam că bricheta are o lumină albastră. Eu vreau una roşie, să-mi developez tristeţea care are formă de octogon şi dragostea cu un unghi de 123o45'. Toate sentimentele şi trăirile mele sunt pline de unghiuri şi colţuri. Oare de ce?
Pentru că e deja o seară bună pe care eu mi-o închei cu un good evening britanic, mă aşez pe pat, îmi încrucişez mâinile pe piept şi aştept să mor. „pe mine mie/ Redă-mă!”
P.S. E ofertă la Leonardo.

Păcătuiesc (cu gândul)

2008-03-04T22:15:00.001+02:00

Taci din gură şi dă televizorul ăla mai încet că citesc prospecte de medicamente. Vreau să ştiu ce am şi ce nu am, ce aş putea avea şi ce pot păţi ca să mă feresc de tragediile care zburdă pe lângă mine. Ce termeni bombastici! Parcă şi chineza e mai uşoară decât foiţa asta de ţigară cu trilioane de denumiri pe care nici măcar nu le pot citi, dar învăţa?! Dacă prostia e o boală, atunci eu sunt ipohondră.

*

Am înviat. Şi nu a treia zi după scripturi, ci după prea mult timp.
Eu îngrop timp cu tot ce-mi iese în cale şi-mi năzare în minte şi cu tot ceea ce trebuie, pentru ca să nu-l mai am. Mă veţi pierde, n-o să mă mai aveţi, pentru că eu sunt contracronometrul care ticăie prea obosit. Azi îmi amintesc de tine să-mi ocup spaţii făcute din patru laturi de minute, cutii de secunde şi baxuri de milisecunde, pentru că aerul cald care mi se strecoară printre neuroni îmi readuc halucinaţiile acelea de îndrăgostită boemă şi proastă. Proastă când plâng la 1, ascult 1 şi mă gândesc numai la acel 1. De-o primăvară care ţine de-un an fredoneaz împreună cu aerul melodia care m-a plafonat. Mă tem de tine, pentru că şi tu te temi şi pentru că prima dată ai spus numai neadevăruri curate despre mine. Şi mai presus de atât, m-am electrocutat din cauza ta, dobitocule. Te urăsc de-mi vine să mor, dar te iubesc ca pe propria-mi fiinţă pentru că-mi eşti ca un omolog. Dar pe tine te depăşeşte, pe mine mă copleşeşte, m-ar şi plictisi şi nu aş mai găsi sensul a... Imposibilului ăsta dement cu aromă de mentă mucegăită. Îmi vine să urlu, dar să ştii că nu sunt disperată. Doar că mi-e dor, iar atunci când mi se întâmplă asta scot sunete la fel de înalte precum sentimentele mele. Căutând în arhiva viselor am găsit imaginea aceea impecabilă în care noi doi ne aflam pe Ştefan cel Mare, tu-mi povesteai de Paşte, iar eu mă gândeam la designul sticlei de Jim Beam. Teribilă amintire am legată de tine. Dar nu e solitară, pentru că de-ar fi fost numai aceea, acum nu mai urlam. Probabil am sa verific teoria conform căreia dacă o fiinţă umană urlă timp de 7 ani fără întrerupere poate produce energia necesară fierberii unei ceşti de cafea. Când dă în clocot am să mă opresc ca să nu-mi murdăresc aragazul. Sunt nechibzuită, ştiu, nu vreau să te mai văd în faţa ochilor şi-mi îngustez orizontul din cauza ta.
Abia aştept să te revăd.

pe cai!

2008-02-13T22:06:00.000+02:00

Văd doar cai verzi pe pereţi pe care îi călăresc şi îmi dau atâta importanţă după spectacolele ecvestre, încât demonstrez că înainte de război un viteaz se-arată. Trebuie să îmi aleg un armăsar pur sânge... Să fie un Arab? Mă tem că e prea sprinten pentru ritmul meu şi m-aş înrola într-un război de secesiune. Poate un Ghidran? Dar mă opun precum un catâr să călăresc un măgar pentru că nu mi-aş mai vedea gloria izvorâtă din laşitatea şi incompetenţa unui animal. Şi-apoi îmi trebuie şi o şa, de care să mă ţin strâns şi care să mă ţină, ca să nu cad în dramele în care călăreţul moare din cauză că fluieră sau se sustrage atenţiei şi datoriei. Oare nu ar trebui să existe crăvaşa şi pentru călăreţ? Şi el greşeşte şi trebuie grăbit pentru a ţine trapul şi galopul în călătoria pe care a început-o pentru războiul ce urmează. Capul sus, ţinuta dreaptă, încrederea şi disciplina vor fi scările pe care călăreţul le va urca înainte de a-şi pune piciorul în scărişa şelei, care e atât de sus... Oare voi ajunge la ea sau voi încăleca în cel mai penibil mod, asistată de încă două persoane pentru a reuşi? Lecţiile mele de echitaţie trebuiau să fi început deja, deci mă duc să pictez o herghelie de cai verzi pe pereţi.

Pentru că vreau

2008-01-27T22:09:00.000+02:00

1. să nu uit
2. licoarea verde şi apariţia zânei
3. un ghid şi-un creion
4. poate un album Led Zep?
5. timp
6. bilet la fecioara de fier
7. o doză mare de ambiţie pentru un an
8. jumătate de industrial
9. posterele mult dorite
10. insignă cu textul „Jemî Jică(Yna)”
11. mănuşi cu degete 1 ⁄2
12. Lou Reed cu sangria din parc
13. ceai negru
14. cerneală albastră
15. război
16. fotografiile alea
17. I never
18. Another sheep in the wall sau Another sheep bites the dust
19. pix
20. have an acdcish xmas (Delia ştie)
21. en-ci-clo-pe-di-e
22. glob verde
23. pace
24. totul despre mama magician si mamă super
25. -10
26. să cad

Şi pentru că pot

Dacă nu simţi n-are niciun rost

2008-01-25T12:35:00.000+02:00

„Eu cred că iubirea nu trebuie să fie într-un fel sau altul. Iubeşti aşa pentru că nu ştii să iubeşti altfel; iubeşti cum simţi. Uneori fără mândrie, alteori cu parfum de romantism; uneori fără make-up, alteori în haine de gală; uneori fără să-ţi pese că urli, alteori timid – doar prin gesturi; uneori cu acte, alteori în libertate absolută. Dar în toate cazurile e valabilă replica asta: "dacă nu simţi, n-are niciun rost".” Cristina Bazavan, Tabu

Miroase a anul trecut.

Hai!

2008-01-24T01:02:00.000+02:00

De ieri a început să se întâmple.
Trebuie să aleg între început şi sfârşit, să mă încrunt că nu mă pot convinge şi să găsesc o altă cale pentru a continua sau chiar a termina pentru totdeauna ceea ce am, deocamdată. De parcă aş fi la jocul acela stupid Rişti şi câştigi.
Îţi spun mai târziu, după un ceai. Negru.

Vrei să îţi mai spun, după un ceai? Verde.
Pot să îi mulţumesc? Am să o fac.
Şi ceva în spiritul parazit: dacă mai poţi face ceva pentru mine, fă infarct. Sau ia un loc confortabil pe scaunul electric şi odihneşte-te (f**k you asteriscasteriscasterisc)

Când el o bate pe ea

2008-01-23T22:38:00.000+02:00

Iar ninge nenorocitul ăsta de anotimp şi e frig de îţi anulează viaţa. În vâltoarea de griuri vezi căte o pată albă care seamănă cu o revelaţie a unui om ce stă la pândă de gânduri sau cu un punct alb în beznă. Strada e goală de oameni, dar doi indivizi se mai plimbă, aproape că aleargă prin zbuciumul interior al oraşului. Ea, banalitatea în persoană, el, un bărbat încruntat care-şi doreşte să facă un gest regretabil pentru calitatea de om pe care o posedă.
- Lasă-mă dracului în pace!
- Ah, dar tu vroiai să te sun, în morţii mătii când erai...?
Vântul îi izgoneşte vorbele departe de simţul meu auditiv, iar tot ce-mi mai rămâne e să îi urmăresc cu privirea cum se ceartă, se înghiontesc. Ea e mânată de paşii repezi ai unei frici inexplicabile. Îi e frică de el, se teme ca el să nu o lovească... Dar ea e mai puternică şi mai curajoasă, palma ei se loveşte de obrazul lui şi îşi continuă mersul grăbit. Toate astea se întâmplă atât de repede pentru că el se înroşeşte şi din cauza palmei pe care a primit-o, dar mai ales din cauza furiei. O prinde de braţ, iar ea deja are vânătăi ce o dor. Nici pe trecerea de pietoni cei doi indivizi nu se opresc din cearta lor corporală: el o prinde şi o strânge, ea se trage, se împinge în el. Se ţipă, se urlă, aproape că nu mai înţelegi nimic din frenezia a doi oameni, a doi aşa zişi îndrăgostiţi. Când ajung lângă un bloc cu pereţi scrişi cu mesaje şi însemnaţi cu desene cretine, el o lipeşte de zid, ea e încleştată de braţele ei, strigă că îi e frică şi...
Eu deja am trecut de ei cu speranţa că el nu va face gestul regretabil, că ea va rămâne doar cu vânătăi psihice şi că de zidul acelui bloc nu va fi strivită o fiinţă nevinovată. Mi-e frig şi aştept, poate durerea pe care o simt pe piele mă vindecă de neputinţa mea de a... De a multe!
Astăzi nu s-a întamplat chiar nimic.

Şi nici măcar nu sunt răvăşită. Cred

2008-01-22T22:01:00.000+02:00

Sunt netrebnică şi neputincioasă, ca şi cum as avea 95 de ani, pentru că nici măcar aceste două cuvinte nu le pot pune în ordinea pe care o stabilesc voluntar, iar atunci când le scriu mă acuz de absurditate. Am să mă dau în judecată pentru că inversez două teritorii din complexitatea absentă a fiinţei mele. Mi-e imposibil să fac ceea ce vreau, pentru că nu am voie, nu e etic şi nu e moral şi arunc realitatea pe apa sâmbetei: poate că de asta pe 22 ianuarie, în plină iarnă astronomică, eu mănânc îngheţată şi îmi târăsc picioarele prin noroi. Şi-apoi îmi e silă de mine şi de mizeria pe care o port pe trupu-mi şi de necuratele gânduri care îmi stârnesc vicii. Şi măcar dacă le-aş putea spăla ca pe o pereche de bocanci şi nu aş mai aştepta momentul următor. Dar buretele ăsta al meu, numit creier, absoarbe totul, precum în bocancii mei intră apă, iar dependenţele se dezvoltă la fel cum creşte penisul unui băiat de 12 ani. Mama mi-a spus să fiu realistă, dar de ce să nu văd floricele colorate cât încă mai am voie (mai am voie să văd floricele infantile şi ludice?)
De ce sunt eu şi nu sunt altcineva, o altă ea? Mulţumesc, dar cadoul acesta nu îmi place, iar nemulţumitului i se ia darul, cum mă va lua pe mine pământul, mai devreme sau mai târziu. Da... Ştiu, nu-mi vorbiţi iar de oamenii care se află în nevoi mai mari decât capriciile mele, sunt conştientă şi nici măcar răvăşită. Mi-e dor de apă, să mă scufund şi să-mi rămână doar firele de păr uscate la suprafaţa ei, să fiu o altă eu purificată. Să am totul, să-mpung cu arătătorul absolutul ca apoi să-mi pot lua viaţa fiind împăcată cu sinele pe care nu-l cunosc. Oare e blondă? E înaltă? E frumoasă? Probabil e slabă... Şi fricoasă. Cealaltă ea, cealaltă eu.
Şi totuşi am sfidat imposibilul constatând că o cameră cu patru pereţi are 5 colţuri. Iar acea cameră e a mea şi are pereţii verzi pataţi cu pătrare şi dreptunghiuri roşii. Nu, nu sunt chiar atât de netrebnică încât să mă dau cu capul de pereţi, ci doar mi-am imaginat că nu-mi strică un contrast. Aşa ca mine. Dar e singurul imposibil pe care l-am putut trăda până acum şi-mi mai rămân alţi imposibili cu care trebuie să tratez sensul vieţii şi direcţiile în care ea nu se îndreaptă. De unde să încep? De la stânga sau de la dreapta, să mă adun şi să încep cu dreptul sau să joc în virtutea inerţiei? Nu ştiu ce joc aş alege. Probabil să mă ascund după deget. Dar asta mă amuză şi trec la lucruri mai serioase pentru că nu am de gând. Îmi lipseşte gândul, sunt obosită, neputincioasă şi netrebnică.

Pentru că...

2008-01-21T21:48:00.000+02:00

Prea multe motive, care sunt prea nude pentru a fi citite chiar de tine, pentru că ţi-ai da seama că e vorba despre tine. Pentru că, pentru că iulie ştie [...] Şi pentru că e imposibil, iar mie îmi place să cochetez cu conceptul ăsta până în momentul în care Cupidon mă împuşcă în tâmpla dreaptă, iar după opt luni regretă şi îmi dă palme ca să mă trezesc din beţia aia de dragoste în care mă văd pe mine cu un el stând... Nu mai contează, pentru că oricum nu vom sta niciodată. Revenind la şirul neîntrerupt al reveriilor, mă trezesc după 10 luni, sunt mahmură, mi-s moarte plăcerile şi durerile, dar îl resuscitez. Ar trebui să fie deja un timp viitor, pentru că practic se va întâmpla. Deja mă urăşte, dar e ipocrit şi pretinde că mă place, pentru că îl implic în fapte pe care nu le-ar face nici măcar legat la ochi şi nici măcar pentru recompense fabuloase: trădările. Tu pe cine ai trăda pentru mine? Ah, înţeleg, chiar nu îţi plac... Atunci te poţi da jos din carusel şi încerca alte senzaţii nu la fel de tari împreună cu omul neom din cauza căruia nu ne putem divide şi oferi câte o bucată din fiecare unul altuia. Şi tu vrei să muşti din praful existenţei ăsteia mizere în care ne scăldăm? Mai bine ţi-ai stropi pereţii vieţii cu tuşe de culoare. Manipularea, nimic mai josnic, nimic mai sublim. Şi-apoi încercarea de a aduce fericire în viaţa ei. Nu înţelegi.
Mai gândeşte-te o dată, sau pentru prima oară, pentru că el e proza, iar eu aş putea fi poezia.

Colţ

2008-01-20T22:01:00.000+02:00

Stai la colţul acela de după care iese fum de vreo doi ani şi jumătate şi aştepţi de parcă m-ai aştepta pe mine. Am venit de prea multe ori ca să nu te fi săturat de neîncântătoarea fiinţă ce mă aflu şi aştepţi în continuare, cinci, zece minute, pentru că pentru atâta timp te văd aşteptând. Ai ochii împrăştiaţi în toate direcţiile, te protejezi de exterior şi-ţi înnegreşti interiorul cu nepăsare. De patru ori pe zi, sau de cinci, opt zile pe săptămână şi totuşi niciodată. Poate mâine nu vine, vreau ca mâine să nu vină.

NOI

2008-01-20T12:35:00.000+02:00

Cutia
Pot avea ce culoare îmi doresc: una uni sau mă pot transforma în curcubeu, pentru că mă pot „împacheta” în culori. Pot fi un banal obiect din miile de obiecte, dar mă pot schimba prin adăugarea unui detaliu. Înăuntrul meu adăpostesc aproape tot ce îmi doresc, sentimente, idei, supărări. Dar pot fi şi goală. Dacă mă vezi, nu mă poţi cunoaşte, ci doar aprecia la prima vedere. În schimb poţi să ridici capacul şi să pătrunzi în profunzimea interiorului meu.
Sunt o cutie, pentru unii împachetată în ambalaje colorate, pentru alţii plină de tot ce e frumos, iar pentru marea majoritate o simplă cutie de carton care poate fi doar dată uitării.
Gheţarul
Apa
Râul
Vremea
Pinguinul
Titirezul
Vulcanul

Abracadabradism
Lumea este o cutie. Cu capacul pus... Forma globului a fost pierdută şi i-au apărut colţuri, iar susul e-n jos şi josul e în sus. Pinguinii nu mai trăiesc la Polul Sud, au emigrat şi ei la Nord, că e mai cald, din cauza titirezului care topeşte gheţarii. Pinguinul bea apă, jalnic, şi se hrăneşte cu magma vulcanului care îl arde în interior. Pinguinul se sufocă... În cutie.
- E cineva aici???
Titirezul apare în paşi de dans şi îi spune un banc pentru a-i îndulci suferinţa. Titirezul plonjează absent înafara cutiei. Poate credea că există o altă cutie numai pentru un titirez. Singurătatea strică. Mi-e sete.
Dă-te jos din vulcan şi aruncă-te din cutia mea.

N.B. Sau literatură la comun, încropită într-un sfert de ceas.

Vrei să fii regula care întăreşte excepţiile vieţii mele?

2008-01-19T20:24:00.000+02:00

Acum ascultă-mă, iar privirea ta să se contopească ochilor mei. Să nu ţi se scurgă pe obraji, iar de pe obraji spre nuri pentru că nu am de gând să mă reîndrăgostesc de tine, decât dacă îşi văd pupilele negre protejate de vibraţiile pământii. Te rog nu te mai ascunde după frunzele alea uscate care oricum s-au scuturat şi lasă copilul din tine să zboare, că e un înger ce strânge de gât diavolul, nu din tine, ci de tine. Mă mai asculţi şi acum... Nu mai alerga după fericiri blonde şi adăposteşte-te în absurdul curcubeu după care ai să găseşti ţara lui Oz. Poate e de fapt o închisoare în care eu port pantofi roşii de lac, am un comportament de felină şi suflet de tinichea. Emoţiile îmi sunt o aureolă şi se strivesc de pereţii cutiei în care trăiesc. Nu am veşti despre sentimente, pentru că lesa în care le ţineam mi-a fost tăiată, iar despre tine nu mai ştiu nimic. Mi-au rămas doar vrafurile de scrisori căzute în alcoolul dragostei şi prostia asta de incertitudine pe care vreau să o ucid. Mi se face rău când te văd, dar mi-e bine când ştiu că mă asculţi cu atenţie. Din cauza ta am devenit un criminal in serie, apar pe fiecare post de televiziune şi mă caută fiecare muritor de rând pentru că valorez mult prea mult. Tu cât ai da oare să mă vezi moartă? Ţi-ai juca la loto toţi banii pentru ţigări şi ai cânta în centru pentru câţiva lei aruncaţi de trecătorii care te cunosc. Dar în zadar îţi chinui coardele şi neliniştile, pentru că m-ai ucis, iar eu trăiesc printr-un cadavru viu. Mă mai auzi?

Mori

2007-12-19T22:02:00.000+02:00

Îmi este rău şi nu pot să mişc nici măcar un deget ca să-mi ajut nemurirea să-mi treacă, pentru că greşesc atunci când exist şi mă scald în toată mizeria-mi ce se cheamă viaţă. Nu mă seceră gândul unei păreri de rău, căci am încetat să gândesc de vreo trei zile şi nu mai pot să îmi simt nici măcar membrele care îmi atârnă de trup, precum păpuşile atârnă în teatru de aţe. Resortul sentimentelor s-a corodat, s-a rupt, iar tot ce a rămas e o sârmă care mă împunge şi îmi pătrunde în piele. Mi se ruginesc toate simţurile.
Poţi să mă împingi în prăpastia pe a cărei margine stau? Nu mai poţi, pentru că ţi-ai jucat deja rolul de călău al simţirilor mele, pe care le-ai ucis şi le-ai călcat în picioare. O dată, încă o dată, pentru o ultimă dată. Ca să pot să mor de-atâta viaţă...

Neîmpărtăşire.

2007-12-15T00:30:00.000+02:00

Literatura fără suferinţă nu se poate scrie, iar suferinţa care se hrăneşte din cuvinte nu moare niciodată, dar se transformă în monstruoasa noastră viaţă.
Oare poveştile astea îşi mai au vreun rost? Nu au început cu „A fost odată” şi nici măcar nu s-au terminat cu „Şi au trăit...”, pentru că ei nici nu au existat, iar apoi au murit. Rămân doar vestigii ale minţii mele, ale sufletului meu, ale sentimentelor mele vane.
Neîmpărtăşire.

Dar nu...?

2007-12-07T23:32:00.000+02:00

Nu te sensibilizeaza nimic atunci cand eu ma tem de felul in care ma stii tu si ca dragostea imi lasa pete. Sa nu-ti pese, chiar deloc?

Negru.

2007-12-05T08:46:00.000+02:00

Eram doar eu pierdută în solitudini înnegrite şi reci, în priviri lipite de nimicuri, mişcări leneşe ale trupului aproape mort şi decadenţa creierului ce stă să plece dincolo de materia de ce culoare o preferam. Eu eram gri, nu puteam să fiu roşie sau albastră sau neagră. Din cauza unor deşertăciuni umblătoare ce umbresc zadarnic locuri pe care le conturez şi eu cu pata mea... Iar negru. Dar ce folos să-mi plâng nelegiuirile când nici măcar nu ştiu ce e aia dreptate? Urasc.
Dar iubesc, tot ce-i zgomot. Roşul e vitalitate, e fericire exacerbată, e ea de înainte şi după o şedinţă de murdărire a sufletului, e ziua bună pe care o trăieşte cu cele mai neînsemnate particule ale vieţii. E adoptarea unei alte vieţi, post mortem a celei care s-a încheiat. Se contopesc două culori, prin vieţi trăite paralel, în ură şi-n iubire, pe care n-am să le rezum la cuvinte ce pot fi numărate pe degetele de la mână.

One of my turns.

2007-11-14T15:18:00.000+02:00

Aş putea spune că asta e una din zilele în care nu suport să-mi stea cineva şi să îmi respire în ceafă, să-i simt căldura trupului de la o distanţă infimă de unde e localizat trupul meu şi nici să mi se pună orice fel de întrebare. Trebuie să fiu eu cu mine şi cu nimeni altcineva, într-un loc în care doar eu am intrat şi uşa e închisă pe dinăuntru. Nu-ncerca să îţi faci copii la cheia mea, pentru că n-ai să-i găseşti niciodată rezolvarea misterului ce deschide acea cale. Evită-mă în totalitate şi uită-mă pentru ore bune, dă-mi răgazul de a fi fiinţa care nu există în lumea curentă. Nici nu îndrăzni să aspiri la momentul de eu-deplină, căci nu pot fi cea pentru lume, ci doar cea pentru sine. Şi consideră-mă iubita ta cu mari probleme.

Ei

2007-11-06T22:23:00.000+02:00

Tu nu ştii despre cântecul care mi-e cântec de leagăn, sau de început sau de sfârşit. Fie cum e, îl reluăm, îl retrăim şi-l considerăm martor sau mărturie.
El nu ştie că-i caut aromele dulci în întuneric, prin lumini albe care mă orbesc. Aroma mea preferată, cu compoziţie chimică unică şi secretă, pe care nu o trădez. Fum, piele şi sfială. Simplu precum o linie sau un punct. Parfumul de femeie deja există, dar ce de bărbat? Iar despre alte arome dulci, îmi amintesc doar că-s dulci şi nimic mai mult. Gustul de ciocolată de exemplu. Ştiu că tu eşti dulce, dar nu-mi asum convingeri. Poate mai gustăm o dată din plăceri verzi şi reci ca aerul tomnatec.
Sunt îmbâcsită de-atâta voluptate şi dulceaţă. Sunt şi-atât de crudă, precum un măr din cauza căruia ţi se strepezesc şi sentimentele şi fiinţa. Iar parfumurile şi gusturile ţi se contractă ca şi un atriu. Individualitatea nu-mi miroase la fel de bine şi ca să te pot purta pe mine, am să-ţi cer o grefă în schimbul unei promisiuni. Dar,of! N-ai să vrei. Pentru ca el nu ştie, el nu ştie şi nici el nu ştie.

Jumătatea de măsură invizibilă sau...

2007-11-05T22:42:00.000+02:00

... instrumentul plăcerii. Titlu.
Oare despre ce e vorba? Nu ştiu. Pentru că e ca şi cum ţi-ai cumpăra de la aprozar doar coaja fructului, de la librărie doar coperta cărţii, de la magazin doar nasturii cămăşii, iar diamantul de un carat şi jumătate al inelului de logodnă i l-ai lăsa bijutierului. Şi ce e ca toate astea? Un amant, o amantă, un detaliu, un instrument, o plăcere, o jumătate de măsură invizibilă pe care ţi-o însuşeşti şi în care investeşti gesturi ordinare. Nu ştiu amanţii de sentimente, ci doar de stereotipii: el, aranjându-şi cămaşa în pantaloni, ea zăcând în alcovul iubirii perverse. Dar ăsta e unul din prea multele clişee ale unei lumi pe terminate, pentru că zilnic poţi să vezi noi metode de practică a amant... Încă nu există acest termen.
Ştiu despre voi doi, despre voi trei şi despre noi patru. Despre jocul nostru de domino în care eu te-am sărutat pe tine, tu m-ai sărutat pe mine, ea l-a sărutat pe el şi el pe ea, dar nu te-a sărutat pe tine, iar nici el pe mine. Eu nu vreau să îl sărut pe el, iar el nu vrea ca ea să te sărute pe tine. Dar cine pe cine? Hai o luăm de la capăt. Poate că numai noi doi.
Şi ea vine doar şi-şi mănâncă mărul, ca apoi să plece. Iar Eva.

Nu mă-ntreba nimic.

2007-11-04T14:37:00.000+02:00

Inima îmi bate în reluare, alveolele pulmonare mi se inundă numai de emoţie şi mă sufoc, nu-mi mai simt nici măcar degetele... Poate că mor, atunci când aud, atunci când văd, atunci când îmi amintesc, atunci când... Simt. Emoţiile îmi elaborează stări fiziologice doar la nivelul trunchiului. Dumnezeule! Niciodata nu am simţit cu creierul iubirea, sau alte ambiguităţi ca ea. Nimic altceva decât durerile tulburi de cap nu mi-au produs un real orgasm intelectual... Da, pentru că în actul de migrenă te afli undeva între agonie şi extaz, exact ca în mijlocul actului sexual. Iubirea e ca o durere de cap sau chiar o durere de cap, iar nimic nu schimbă situaţia în care ea se complace. Sau... Ieşirile,escapadele din ea însăşi sunt diferenţele dintre ea cea banală şi ea cea magnifică. Şi totuşi, încă o prefer aşa cum e – de nedefinit, acolo unde e- veşnic de trăit. Mă doare capul îngrozitor din cauza unui el. O, Dumnezeule! Ma duc să mor.

*

Nu m-ai crede dacă ţi-aş spune că te port în mine, iar momentele în care încep să te simt în existenţa mea, o parte a trupului mi se desprinde şi moare. A fost prea mult ceea ce nu a fost de fapt, ca acum să te mai pot adora în alte forme decât cele spirituale. Mi-e silă să îţi mărturisesc cele pe care le simt prin clişee fără ecou, care rămân doar opt litere dispersate în două cuvinte. Oare chiar suntem la fel? E greu să reinventezi totul, să te sustragi din negare şi să arăţi tuturor că de fapt... Că de fapt ce? Că am greşit, greşesc, trăiesc pentru regretele lui. Dar, greşelile mele, şi-ale noastre, că le-am înfăptuit cu el şi nu cu eterul, sunt memorabile. Nişte fapte dezirabile pe care alţii le visează şi le trăiesc doar intelectual. Şi-apoi să nu uit de jocuri.
Nu mă mai cred nici măcar eu câteodată şi nu-mi pot înţelege explicaţiile prozaice pe care le pun înaintea... Nu pot spune înainte a ce.

Că v-am iubit

2007-10-19T19:53:00.001+03:00

Îmi claustrez iubirile în obiecte şi cutii, pentru a nu le pierde vreodată. Dacă îmi ţin captive sentimentele ce mi s-au detaşat de organul acelor simţiri, cred că mi le voi putea reactualiza oricând, dar la o intensităte redusă. Cel puţin le voi retrăi şi-mi voi râde în sine de naivitatea unor zile notate în calendarele vechi cu câte-un x. Oare x vor fi fost zilele în care iubeam, iar zilele mânjite cu albeaţa foii de hârtie cele în care cădeam în prăpastia care-mi sunt? Monumentul iubirilor pe care l-am creat, dar nu l-am simţit a fost artificial, căci detaliile ar trebui să-mi fie călăuze ale amintirilor. Poate că mi s-a părut mereu că simt şi poate că nu a fost ceea ce credeam că putea să fi fost.
Dintotdeauna am avut grija de a încheia un act de iubire prin purtarea esenţei a ceea ce-am simţit eu pentru un individ, căruia eu i-aş fi dedicat o parte a fiinţei mele. Eu mi-am materializat sentimentele şi am capitulat pe câmpul de luptă al dragostei. Iar astăzi nu pentru prima oară.

Nu te mai SUPÓRT/ SUPORT

2007-10-17T21:20:00.000+03:00

Înăuntru: trebuie să recunoşti prin cuvinte consemnate tot ceea ce gândeşti, cu toate că greşeşti foarte mult din unele privinţe. Există o şansă ca totul să se schimbe, în bine sau în rău. Riscul ţi-l asumi doar dacă îl poţi duce mai departe.
Înafară: cu cât mai puţine cuvinte, cu atât mai multă bunăstare pentru alţii şi cu atât mai multă suferinţă pentru tine. Principiul protejării adevărurilor care rănesc. Şi e şi simplu, pe deasupra.

O scenă. O cortină. Un spectacol impecabil, uluitor. Da, vorbesc de teatru. Dar şi de viaţă. Poate şi de a ta, poate şi de a mea, poate de a noastră tuturor.
Te aşezi comod într-un scaun, te gândeşti la ce ai putea face pentru ziua de mâine astăzi, îţi reapar în faţă problemele cu care te confrunţi, dar se sting o dată cu luminile care vestesc începerea spectacolului de teatru. E acea piesă pe care aştepţi să o vezi de foarte mult timp şi stai cu sufletul la gură. Întâi cortina se deplasează spre dreapta, spre stânga, dezvăluindu-ţi decorul. Este exact cum ţi-ai imaginat când citeai teatru în seara în care ai găsit cartea aruncată pe biroul tău. Iar coincidenţele nu se opresc aici, pentru că înfăţişarea personajelor te uimeşte cu fiecare chip, fiecare gest, iar detaliile parcă se conturează la comanda privirii tale. Poate că tu eşti autorul sau este vorba despre viaţa ta? Îndoielnic... Iar cartea pe care ai găsit-o pe birou e jurnalul tău de care ai uitat?
Spectacolul este ca întotdeauna perfect, replicile personajelor fără cusur, expresivitatea te uimeşte, dar asta e pe scena pe care o vede toată lumea. Aşa este şi viaţa ta, aproape perfectă, pentru că şi tu joci pe o scenă şi eşti privit de ochiul critic al marii mulţimi şi interpretat în fel şi chip. Oare nu e bine să fii persoana unor laude şi aprecieri? Să fii exemplu pentru cel care stă înaintea ta, înapoia ta, la stânga şi la dreapta? Să te identifici în linii mari cu succesul. Să fii marele actor. Dar, revenind la teatru, oare ce se petrece în spatele cortinei atunci când nimeni nu bănuieşte nimic şi nu are nici măcar curiozitatea culiselor. Oare mai e spectacolul atât de reuşit? Şi zâmbetele desenate perfect? Gesturile făcute cu lipsă de stângăcie şi desfăşurarea evenimentelor ce compun piesa ca un fir întins de aţă? Oare? Dar viaţa ta e reuşită sau mai ai şi nemulţumiri, probleme pe care cei din jur nici măcar nu-şi imaginează că le-ai putea avea şi dorinţe ascunse pe care ai vrea să ţi le împlineşti?
Piesa de teatru are un scenariu pe care actorii îl urmează astfel încât totul iese perfect, după nenumărate repetiţii, în cele din urmă. Nu ştiu dacă este scris undeva cursul vieţilor noastre, dar şi noi avem scenarii pe care ni le creăm singuri. Dar viaţa nu ţi-o poţi încerca şi repeta la nesfârşit, pentru că evenimentele sunt unice. Ne promitem de cele mai multe ori să renunţăm la imaginaţia care ne prevede viitorul, însă uneori nu poţi să-ţi trăieşti clipa, cum nici actorii nu pot. Cine şi-a transformat viaţa în teatru nu se poate lipsi de geamantanul plin de scenarii, pentru că nu poate face nimic dacă nu-şi are replica pregătită dinainte. Şi mereu parcă reprezentaţia e aceeaşi, nimic nu e frapant şi plictisul e ceea ce mai impresionează, negativ, desigur. Şi ce facem? Devenim scriitori, luăm viaţa de la zero, schimbăm piesa, dar un detaliu ne readuce în punctul din care am plecat: jucăm pe aceeaşi scenă, în aceeaşi lume, în faţa aceloraşi spectatori. Aşteptăm marea schimbare sau eventual sfârşitul carierei de actor, care culmea, se identifică cu însăşi moartea. Şi oare o jucăm într-un fel glorios sau mizer?
Continuăm să jucăm pentru a da răspunsuri întrebărilor care ne chinuie minţile.

E

E aşa cum e, sau mai mult decât e.
Va fi chiar mai mult.
Aceleaşi vorbe de duh? Sau chiar poate...
Nimic- însă mai mult decît e.

Ar fi fost mult mai greu
Sau se poate
Să fi fost mai uşor decat azinoapte.
(Azinoapte fiind o eră de mult uitată)
Nu e cum vrem, este cum e
Căci vieţile noastre, fiecare în parte
E-o simplă păpuşă de aţe spânzurată,
Iar scena lumea în care trăim.

Va fi- decide timpul trecând
Dar nu totul o data,
Pentru că suntem îngeri sau sfinţi,
Demoni, satani sau o simpla paiaţă.
Şi de asta e.

Nu pot nu e nu vreau.

2007-10-11T19:24:00.000+03:00

Nu pot să scriu nimic.

Ascunderea după deget

2007-10-09T21:10:00.000+03:00

Îmi asum orice cuvânt pe care îl exprim în mod public şi sunt pregatită în orice moment să înfrunt o revoluţie contra propriei mele persoane. Dacă vrei pace, trebuie să începi războiul şi evident să îl şi termini într-un anume fel. Uneori este nevoie să deţii doar o opinie care să nu corespundă normei unei majorităţi şi deflagraţia socială se produce, te acaparează, te înghite, te condamnă şi îţi impune să gândeşti, să acţionezi şi să te porţi conform lor. Ascunderea unui adevăr şi apărarea unor marionete ce ne înconjoară este imperios necesară în unele cazuri, dar bineînţeles, nu producem gratuităţi, iar în schimbul falsei noastre solidarităţi ne este satisfăcut un scop comun. Îmi cer scuze, le este, căci eu mă sustrag acelor grupuri care promovează scăderea unor potenţiale valori în defavoarea pierderii irecuperabilului... Timp. Întradevăr. Şi pentru a încununa aspiraţiile celor ce apreciază destinderea continuă a minţii, ridicăm în slăvi pricinuitorul de pierderi de cunoştiţe, timp propriu si comun, vieţi şi alte fleacuri mai neînsemnate decât cele enumerate mai sus. Cu toţii îşi exprimă părerea perfect obiectivă (sau nu) şi-şi proclamă mulţumirea şi chiar satisfacţia că două ore din o sută şaptezeci şi opt au parte de o relaxare sublimă, care mie îmi provoacă angoasă şi oboseală. Mărturisesc că îmi pare rău că pun realismul înaintea unui spirit libertin, dar diferenţa dintre azi şi ziua ce se va afla peste câţiva ani nici nu are corespondent în măsurarea timpului. Pentru că eu trec, voi treceţi, dar trebuie să lăsăm şi o umbră. Sau poate că pentru ei achiziţionarea plăcerii e singura umbră?

Reminiscenţe?!...

2007-10-08T15:39:00.000+03:00

Au fost zile în care sinele-mi nu a acceptat fericirea pe care o putea poseda. Nopţile în care se plimba alături de ea le simte acum ca pe nişte amintiri încrestate pe veşnica strălucire a unei minţi nepătate, dar profanate... În cele din urmă, în cel mai târziu moment al existenţei celor două părţi antitetice care alcătuiau ceea ce se numea fericire. Imaginea aceea perfectă cu doi îndragostiţi ce se privesc: el de sus, căci ea stă cu capul în poala lui, iar ea de jos, căci se uită la luna galbenă, pe care e geloasă, pe astrul căruia el îi dedică versuri. Doi îndrăgostiţi absurzi, ea iubindu-l pe el, el iubind-o pe ea, dar niciunul ştiind despre dragostea reciprocă pe care şi-o poartă. Cât de sublim, atât de real şi verosimil şi atât de trecut în nefiinţă. Două iubiri metamorfozate în ură, încuiate în taina tăcerii, aşteptând eterna eliberare de sub zodia repetabilităţii.

Cred că... Sau nu. De fapt?

2007-10-07T17:24:00.001+03:00

Te-ncleştează o îndoială vreodată? Crezi că ceea ce consideri că ai făcut e de fapt opusul şi nu îţi poţi aminti nici măcar detaliile actului? Susţii cu vehemenţă, însă nici tu nu crezi în vorbele tale, dar totuşi speri să se fi întâmplat după cum relatezi... Şi te îngrozeşti de fiecare dată când, involunar, îţi aminteşti de ceea ce ai putut fi făcut. Îndelungată vreme nu îţi dă pace mustrarea de conştiinţă şi te autoflagelezi tot gândindu-te cum a fost posibil nefastul eveniment. Şi în ce condiţii este chinuit un om de astfel de gânduri?
Suntem prea ataşaţi de domeniul material şi cu greu ne putem detaşa de pierderea unor bunuri. E-o întreagă absurditate, pentru că viaţa e construită din câştiguri şi pierderi, recuperări şi reconstituiri, dar nu suntem raţionali şi continuăm să regretăm la nesfârşit. Pierderea nu e una dintre cele mai admirabile acţiuni, dar nici nu poate fi blamată în felul în care o facem. Şi-apoi schimbăm scenariul şi încercăm să recuperăm totul din câteva cuvinte, precum marii regizori îşi manipulează scenele după bunul lor plac. E ca şi cum nu ne-am fi aruncat zarurile şi le pregătim pentru marea lor şansă. Frământările noastre ar trebui să se oprească şi să mulţumească hazardului că au pierdut doar puţin şi nu multul care e irecuperabil.
Şi totuşi îndolielile...

Vedenii

2007-10-06T15:20:00.000+03:00

Îţi aminteşti primele dimineţi de iarnă? Priveşti mereu durerea albă şi tresari realizânnd că-ţi va fi rece inima de va fi solitară. Mereu e altfel, chiar de anotimpul nu e altul. Iar ciclicitatea asta te uimeşte şi-ţi readuce şi nopţi ninse, reci şi monocrome. Pentru că de câteva nopţi văd prin geamuri zăpada şi-o iarnă neîncepută, mi-o doresc mai mult ca niciodată, la fel de albă ca acu zece sau unsprezece sau doisprezece ani. Dar fără fulgii care pier pe feţe pervertite şi apele care te scufundă. Iarna aceea de basm... În care eu văd alb negru.

Simt lucrurile pe care le-am spus dar nu i le-am mărturisit niciodată. Şi poate că atunci când apăsarea mă va determina să spun adevăruri, va fi prea târziu. Dar deja cred că e, pentru că ceva din mine neagă şi suferă din cauza acceselor de gelozie. Am aşteptat prea mult deja şi am crezut că oricine ar fi ea reprezenta ceva real, şi nu doar o vorbă dusă de vânt în dezamăgire.Şi nici măcar detaliile care ar fi putut demonstra acel ceva nu există, şi deci conluzia o vezi şi tu. Pot să închei această teoremă?

Ieri. Alaltăieri. Azi

2007-10-05T23:01:00.000+03:00

Ieri
Nu era îndeajuns că îmi pierdeam timp preţios din existenţa mea scurtă, că a mai intervenit ceva care mi-a cauzat banalitatea unor după amiezi cu aşteptări, ce se soldează în van. Scopul existenţei mele e conturat şi de aşteptări, dar din cele care îţi învăluie făptura în armonie şi nu în plictiseli şi dizgraţii. Dar fiece lucru îşi are dezamăgiri multe şi un dram de pozitivism. În timpul aşteptării mi-am clădit cuvânt peste cuvânt, ajungând să formulez discursul perfect - o lecţie de retorică ce nu se diferenţia cu mult de cele din antichitatea îndepărtată, dar pe care însă o voi păstra în mine pentru totdeauna. Pentru că după ce mi-au dat prilejul de a le spune şi de a le explica, mi l-au luat şi nici nu mi-am dat seama cum s-au petrecut toate aceste evenimente, nefaste în final, într-o unitate de timp infimă: douăzeci şi patru de ore. Înalt ţel, remarcabilă realizare, admirabile persoane. Şi-am aruncat atâtea cuvinte, fără să fi exprimat cantitatea de pozitivism care există. Mi-am deschis ochii în aşteptare şi am văzut şiruri de literatură, de cuvinte, de idei, de scene, o bibliotecă întreagă în toată splendoarea ei şi versuri citite pe ascuns. Din cauza dumnealor, am dezvoltat o nouă pasiune... Aerul. Şi ca să fie şi mai bine, retrăirea senzaţiilor de mult uitate m-au acaparat. M-am simţit din nou într-un anume loc, în atmosfera pe care nu aş fi crezut-o niciodata binefăcătoare şi dătătoare de curaj.
O pată de bucurie, pe o pânză de nefericire.

Alaltăieri
De ce vorbim despre promisiuni dacă nici măcar pe cele pe care ni le facem propriilor noastre persoane nu le îndeplinim? Nu ne aducem o mică porţie de satisfacţie perseverând înspre a realiza scopul pe care ni-l propunem. Negăm, nu vrem, minţim şi totul pentru a ne sustrage de la renunţări. Ne desfătăm mereu, mereu, iar şi iar, trăim clipa şi ne bazăm pe principii care teoretic aduc fericirea, însă practic ne afundă în hăurile banalităţii. Ne minţim pe noi înşine, dar ne prefacem că nimic nu se întâmplă. Poate că aşa a fost dintotdeauna, iar minciunile sunt parte din rutină. Poate ne spunem adevărul nouă, cândva.

Azi
Şi ieri mi-am amintit de încercările materiale de a eleva, de a ajunge puţin mai sus şi de a atinge doritul, bineînţeles spiritual, dar realizat în formă materială. Despre ce vorbesc? Nici eu nu-mi mai amintesc prea bine, dar ştiu că unele dorinţe-ale mele mi le-am împlinit. Probabil un vârf al vieţii mele pe care nu am vrut să îl recunosc, pentru că... Şi doar atât.
Mă ridic în vârful degetelor picioarelor. Nu mă întreba nimic.

Ofuri

2007-10-01T21:16:00.000+03:00

De-acum se va aşterne brumă peste cuvintele mele şi-mi va fi frig în gânduri şi-n sentimente. Pentru că ele sunt singure, iar eu voi rămâne tot singură şi iubirea aceea din ură n-o să se mai nască, chiar de ieri exaltam la vederea unei figuri androgine, a dragostei latente pe care încă o mai am şi poate oricând să vrea să iasă de unde se ascunde. Nu îi voi da frâu liber şi nu voi mai încerca, nu voi mai promite şi nu-mi voi mai construi castele de sentimente care să se prăbuşească la prima adiere a unei nesiguranţe. Nu mă mai doare nimic şi nu-mi simt nici măcar cicatricile. Dar tânjesc... Nu după un trecut neuitat, ci după viitor. Căci eu port în mine iubiri, pe care am să le îngrop ca să-mi pot asuma altele. Şi pentru că nu vrei să-mi arăţi ceea ce m-ar putea salva, să mă ridici din abis în nori, să fim la zenit. Împreună.

„Văd în tine mai mult, în mine mai puţin decât am văzut vreodată
Simt în tine mai mult, în mine mai puţin decât am simţit vreodată” (EvO)

Sfârşit de început al nostru

2007-09-30T23:29:00.000+03:00

Şi se sfârşeşte iar răpciunea care mi-a colorat regretele trecutului pe care noi l-am consemnat in pixelii fotografiilor de demult. Nu vom mai fi ceea ce-am fost cu ani în urmă şi nu vom şti care ne vor fi rolurile ce le vom juca în anii ce urmează. Nu ne preţuim prea mult unii pe alţii, iar ceea ce ne uneşte întradevăr nu e voinţa de a fi un întreg, ci doar albume de fotografii în care toţi ne afişăm feţele meschine ce se pretind a fi vesele şi inocente. Dar adevărul stă undeva departe de noi şi rareori ne face vizitele pe care le-am dori mai dese... Pentru că aş vrea să exite un noi real, care să reprezinte un grup pe care să-l îndrăgesc de mai multe ori de câte îl reneg. Şi-aş vrea să fim ca alţii şi să-nvăţăm conceptul de unire înainte de sfârşit.

Cu tine mai mult e mai puţin

2007-09-27T23:46:00.001+03:00

Vreau să nu fi regretat nimic dintre noi.
Vreau să îmi scriu tratatul despre nebunie în continuare.
Vreau să trăiesc cu toate păcatele şi virtuţile pe care ţi le port, încă.
Vreau să îmi dai visele înapoi şi să mă laşi să-mi continui coşmarul departe de tine.

Azi, mâine, ziua de după

2007-09-26T21:51:00.000+03:00

Fiecare zi trebuie să îşi aibă cuvântul său şi-n fiecare zi trebuie să fie un cuvânt pentru tine, astfel încât la finele lor să fi scris o carte, o operă a ta compusă de mine, în care să te ridic şi să te cobor în graţiile şi dizgraţiile suferinţelor mele. Şi uneori a fericirilor pe care le simt pulsându-mi în tâmple şi formându-mi explozii de zâmbete şi gânduri ce nu şi-au revărsat niciodată existenţa în mine. Nu ştiu de unde-mi răsar atâtea cuvinte şi cum pot să le materializez, pentru că spiritul meu s-a încăpăţânat să nu le primească, însă invazia asta l-a cucerit şi-acum se îmbată de fericire, de cuvinte de bine pe care le colecţionează.
Nu-mi consemnez nimic din ceea ce e azi sau mâine, ci doar îmi întregesc romanul pe zi ce trece... Ca să-l poţi citi într-o bună zi, când va fi terminat. Împreună trebuie să alegem cuvântul de sfârşit.

Minciunile mele

2007-09-25T22:57:00.000+03:00

Minciuna aceea e resortul care-mi dă avânt spre a face un pas înainte, sau să-i aduc la incipit pe toţi cei pe care i-am făcut. Resortul mă trage în mine şi neagă chiar ideea de a fi intenţionat vreodată să-mi transform în unde sonore un gând, poate chiar mai mult de-atât. Amân mereu momentul, pentru că o temere mă urmăreşte de-aproape şi cred că unităţile de timp ce se perindă între noi şi prin noi ne pregătesc pentru un fiasco reuşit. O parte din minciuna mea e adevărul care probabil vrea să se rătăcească, deoarece nu mai poate aştepta, vrea să se desprindă de mine şi să se risipească. Să-l pierd şi să mă pierd, să-mi fie gândul inert şi mâna rece, iar sângele ce mi se scurge pretutindeni să nu mai aibă culoarea adevărului. Şi de se întâmplă să-l rătăcesc, iar apoi să nu-l mai regăsesc, coincidenţele nu au să-mi mai pară coincidenţe, iar faptele măreţe de acum vor fi doar forme de banal. Minciuna aceea te ţine în viaţă, mă ţine în viaţă şi te ţine şi în viaţa mea.

Trebuie să ne pedepsim

2007-09-24T15:37:00.000+03:00

Pentru că am greşit continuu şi am încălcat reguli sfinte ce susţin stâlpii unei bune stări, acum trebuie să pedepsesc şi să nu am nici urmă de milă pentru vinovatul care a pricinuit dezechilibrul. Neatenţia te prinde în mrejele unor greşeli, iar regretul unei vine aduce nefericire. Dar nu avea dreptate Pascal când spunea că toată nefericirea oamenilor se trage dintr-un singur lucru şi din acela că nu ştiu să rămână liniştiţi într-o cameră? Din contră, avea chiar foarte multă, iar noi, cu toţii, împinşi de curiozitate şi amăgiţi de ispită, fugim din camera vieţii noastre, din fericirea pe care o avem deja pentru a găsi-o pe cea de care ne vorbeşte perfecţiunea. Te doare când apeşi o clanţă, iar ceea ce e după uşă îţi urâţeşte frumuseţea pe care o porţi cu tine. În lupta pe care o duci cu dorinţa de a şti, îţi deschizi mereu uşi, te perverteşti şi-ţi asumi nefericiri pe care apoi doar le poţi duce ca pe nişte greutăţi. O existenţă nefericită e sisifică şi cel care greşeşte trebuie învăţat să nu-şi repete la nesfârşit gesturi necugetate şi pedepsit atunci când greşeşte.
Ne-ascundem fiecare în camera noastră, pentru că aşa ne-a învăţat Pascal să râmanem fericiţi şi pentru a ne păstra ceea ce avem evităm deschiderea uşilor nefericirii. Iar de va bate cineva la uşă, nu vom deschide, căci nu ştim de e uşa noastră sau o alta.

Treziri

2007-09-19T21:50:00.000+03:00

Nu mă-ntreba ce aştept pentru că răspunsul e în întrebarea pe care o pui. Nu-ţi voi mai răspunde, voi pretinde şi voi continua să aştept mereu cu ochii închişi ca să mă trezesc din visele ce mi le creez într-o realitate identică irealităţii întemeiate de mine. Să revin din fiece reverie c-un surâs sperând a intra în alt vis, asta-mi doresc. Căci azi m-am trezit de prea multe ori din ideal, apoi la realitate, din somn profund şi din mine. Iar mâine, iar şi iar am să ating nesfârşirea a ceea ce doar eu am şi numai eu voi avea. Azi nu e prima oară, iar perpetuul mi se înfige în piele, lăsănd rănile a ceea ce se numeşte obsesia mea. Să nu te încrezi în ceea ce spun, pentru că mint şi mă ascund şi nu vreau să-ţi dezvălui adevăratul adevăr. Iar minciunile pe care le-am folosit drept scut şi armă au fost pentru noi toţi. Eu aştept.

Cum m-am hotărât să mor?

2007-09-18T22:12:00.000+03:00

Am obosit să mai trăiesc... O moarte trebuie pricinuită, ca o naştere să fie posibilă, cât mai repede şi cât mai fastuoasă. Beţia aceea ce mă face să alerg şi să-mi simt fiecare celulă vibrând de ardoarea unei iubiri inefabile ce o port în cuget, în trup, în totul meu unitar, vrea să mă renască şi să-mi croşeteze perechi de aripi fluide. Fiecare zi omoară, lasă pete de neşters pe retină, pe amintiri, pe dorinţe, pe chip... Iar pe-al tău chip mânjeşti zâmbete ce nu le înţeleg, ce nu mi le explic, dar care nu îmi dau pace, mă răscolesc în adâncuri şi-ntorc ale mele zâmbete cu susul în jos. Dar de n-ar fi iertarea, blamarea gestului ce-ţi defineşte inocenţa ar şterge simţiri ce le păstrez undeva îngropate, doar pentru mine, doar să mă bucur în gând.
Vreau să termin doar ca să pot să reîncep. Să mor, să mă renasc.

„căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” L. Blaga

„Acum sunt un om mort.[...] A trecut multă vreme de când mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, însă nimeni, în afară de ticălosul meu ucigaş, nu are habar de câte mi s-au întâmplat.” Mă numesc Roşu, O.Pamuk

E-o continuă uimire

2007-09-14T23:03:00.000+03:00

În gândul acela nu judec, doar simt şi vreau ca inevitabilul să ia forma unei acţiuni materiale, să uităm de Platon şi toate acele stări ce le-am probat înspre a amputa nevoia de singurătăţi, de timp şi de singular. Nici cel mai nebântuit colţişor al minţii tale să nu-şi fi cunoscut vreodată împlinirea şi gesturile care pot fi mai frumoase decât o Venus cu braţe. Şi ceea ce ne pândeşte stă după colţ, ne priveşte, dar nu se-aruncă în noi, pentru că nu e timp, nici spaţiu, iar gândire... Nici măcar un strop. Trebuie să o faci, nu să o distrugi.

*

Şiraguri de coincidenţe.

[...] şi zâmbeşte şi pleacă

2007-09-11T23:36:00.000+03:00

Încercările de evadare au fost sfărâmate de coincidenţele unei situaţii ce persistă în cuget de-un timp ce nu se mai termină. Mereu strada pe care am mers împreună trebuia să dispară, dar printr-o minune, aproape hidoasă, descoperi că pavelele îţi poartă şi acum paşii, crăpăturile îţi mai simt încă talpa piciorului, iar atmosfera de-acolo îţi aminteşte ce simţeai, când tu... Încă mai simţeai. Intrăm într-un joc, avem o hartă pe care o completăm atunci când putem, când există un „noi”, ca apoi să ştim, să avem aduceri-aminte cu un iz amar, sau poate dulce. Mie nu-mi poţi amputa acel simţ.
Încercările mele de evadare au fost oprite de nume de străzi, de priviri piezişe aruncate unor litere ce-mpreună alcătuiau cuvinte ce dor şi semne ce definesc posibilitatea unei încercări, care pentru un ego trist sunt un alt embrion mort. Nu înţeleg încrederea şi importanţa acordată unei stări atât de nesigure, încurajarea şi speranţa că, accidental, încercarea nu va eşua. Mecanismul încercărilor e de fiece dată identic? Să se releve un da sigur şi cert, precum faptul că apa ce-mi fierbe în ibric are 100°C. Îmi înec spranţele în fiecare ceai şi evadez din nou, dar spre a-mi face curaj, curajul de a-mi completa partea.

Spitalul de nebuni

2007-09-10T22:12:00.000+03:00

Mi-amintesc de obiceiuri de mult uitate, ce şi-au făcut loc în gândurile de astăzi datorită unei acerbe pofte. Poftă materială, căci cele spirituale se zădărnicesc înghiţind în sec nerealizările ce se zbat spre opus. Creez idealul în asocieri de obiecte simple, ce-ţi par a fi cotidian, dar care relevă simboluri pe care le descifrăm doar dacă ne pasionează profunzimile, adâncimea şi faţetele criptate. M-aş fi ocupat cu descoperirea labirintului ce m-ar fi dus în locuri în care speram să ajung, însă intrarea mi-a fost oprită prin închiderea bruscă a unei uşi. Pretinzând că timpul e limitat, mi-am imaginat imensitatea locului ce m-ar fi împrejmuit şi am renunţat la obţinerea unui pas în avantajul creării unui alt ideal, care pe-alocuri este luminat de imperfecţiuni ce dau culoare şi sunet banalului. Puteam să... Puteam să întocmesc o viaţă, să dau naştere unei serii de perfecţiuni, dar mi-am ridicat negarea şi inaccesibilitatea deasupra voinţei. Absurditate sau adevărata dorinţă ce se ascundea în locuri inaccesibile? Dă frâu liber întrebărilor retorice şi-ncearcă s-aduci trecutul în prezent. Continuu. Precum un colecţionar de vise şi fluturi enigmatici spunea că trăieşte în trecut şi că va trişa moartea. Autor al unor dialoguri imaginare, care transpuse în realitatea crudă, se oglindesc cu gândurile unui Mefisto ce nu îşi are locul pe Pământ. O entitate ce a sfărâmat mrejele neîncrederii ce au înconjurat sora pozitivă ei. Sau în fine, e doar o simplă domniţă ce îşi pavează cu paşi repezi drumul spre un vis cu ochii deschişi. Fumul meu de tămâie, pe care vreau să-l urmez şi să-mi fie călăuză. Să ne amintim despre prinţ, regate şi ponei portocalii şi alte vise ce au prins contur pe retina ochilor mei... Astăzi, într-o zi de luni.

Început şi sfârşit

2007-09-09T11:39:00.000+03:00

Azi a început să mă chestioneze şi şi-a aplicat topul de întrebări caracteristice... Cum? Ce? Care? Eu trebuie să-l aleg, să mă sacrific pentru una sau pentru alta, înspre a ajunge la ceea ce aşteptăm pentru perioada viitoare. În cazul meu un ajutor precum cel pe care îl am acum e imperios necesar, întrucât caracterul îmi limitează lista posibilităţilor de a face chestiuni puţin ieşite din comun.
Ne jucăm, facem greşeli care ne amuză până la moarte, întocmim planuri care par puerile dar în adâncurile lor au motive bine întemeiate pe un anume sentiment, aş zice eu, pe o poftă nesatisfăcută, ar spune ea. Poate că totul acesta comun va fi relevat prin rezultatul preconizat, pozitiv şi negativ deopotrivă, pentru că gândurile ce le poartă unele minţi libere nu pot fi citite, ci doar relevate prin cuvinte, propoziţii, fraze, ce ne vor stârni fiori de supărare sau poate... Fiori de nou început. Şi cine nu şi-i doreşte?
Jocul continuă... Iar eu m-am hotărât să iubesc din nou ceea ce-am iubit cândva şi să trec peste greşeli care erau desprinse din v-aţi ascunselea cu maturitatea. Dar, pentru că mereu există un dar, şansele ce ni se acordă trebuie respectate ca atare şi ferite de eşecul unui viitor început care probabil nu va mai exista.

*

Nu-mi doresc explicaţii prozaice pentru ciudăţeniile care mă înconjoară, ci doar mitizarea unor evenimente, vise din nopţi nedormite şi amieze leneşe şi lucruri de ordin tehnic care nu funcţionează în circumstanţe bine ştiute. De ce să pervertesc misterul atunci când am la îndemână creearea unei alte realităţi? După cum Einstein a spus că totul e relativ, chiar toate cele ce mi se întâmplă nu trec de proba acestei legi, iar voi alegeţi realul, când eu aleg realul meu.

Uită-mă...?

2007-09-06T23:16:00.000+03:00

“-Mi-ar plăcea să se inventeze ceva... Nişte borcane în care să se păstreze amintirile. Să nu se destrame, să nu apară pete. Şi când vreau, să deschid capacul şi să le retrăiesc.
-Şi ce amintiri ai vrea să conservi?
-Ultimele zile. Mi-ar trebui o mulţime de borcane...
-Câteodată borcanele astea conţin demoni care apar când vrei mai mult să îi uiţi.”
Rebecca, 1940. A.Hitchcock

E ca şi cum m-aş fi înnecat în borcanul cu amintiri, pentru că de două sau de mai multe zile sunt pretutindeni senzaţii stranii care-mi învăluie simţurile în ceaţă. Tăcerile dor cel mai mult, dar îmi găsesc inspiraţia în suite de versuri, scene de filme vechi şi întrebări ce au în ecou trăiri de mult uitate.
I-am conservat imaginea şi atitudinile barbare în mirosul de propolis... Atât îmi voi aminti despre un el. Oare de ce realitatea mi se pare de nejustificat, un scenariu nejucat? Dar pe cât de falsă se dovedeşte a fi în interiorul meu, pe atât de adevărată e în interiorul altora şi în exteriorul tot. Poate că vreau să neg, poate că e un alt mod de a-mi proteja mintea şi poate că zarurile ce se joacă în momente actuale au fost aruncate dinainte de genezele noastre. Nu ştiu, nu înţeleg şi fiece moment în care îmi amintesc pare a fi mereu acelaşi, o amnezie continuă... O reverie continuă.
Cândva am visat la amintiri permanente şi la aducerea lor în memorie la o simplă clipire, pliere a genelor, una peste alta, dar. Parfumul, gustul, răceala buzelor, îndoiala prezentă clipă de clipă şi vrerea eternului... Şi-atât.
Amintirile când se nasc sunt sortite unei morţi involuntare. Mai târziu sau mai devreme, dar niciodată, niciodată.

Mă răzgândesc

2007-09-04T21:40:00.000+03:00

Plictiseli ce-mi apasă simţurile se ivesc prin colţuri de idei... Azi, mâine, poimâine, răspoimâine se întâmplă de prea multe ori, de prea mult timp, deja e-un obicei. Tu eşti... De fapt vei fi fost prostul meu obicei. De ce să îmi irosesc vieţile ca un fumător ţigările? Zenitul mi-e de trei sute şaizeci de grade, nu de-un singur grad, atât cât reprezinţi tu în scala valorilor mele. Ai fost mai mult, ai urcat treptele spre un rai greu de atins, te-ai împiedicat voluntar şi nu te-ai mai întors spre ascensiuni. Priveşti, însă nu vezi nimic, negi existenţa unor fapte certe şi-ţi creezi o lume ideală, precum un copil debil îşi construieşte prietenul imaginar. Şi tu la rândul tău îţi cheltui zile-ntregi pe-un nimic uzual accesat de mulţi prea mulţi: pierdere, dar nu faci nici măcar un pas spre a-ţi schimba neajunsul în pozitiv. Pentru mine eşti doar un contur, nişte gânduri însumate pe coli şi... Atât. Căci cele ce-au fost nu mai sunt.

‘Such a perfect creation
Not too much to think
When you're gone
When you're gone’ Eloize, Prin interludii

Lecţii de toamnă

2007-09-03T23:54:00.001+03:00

E anotimpul meu în care-mi învăţ nepăsarea şi-n care voi da frâu liber unor regrete. Regretelor voastre, a tuturor, că n-aţi ştiut să păstraţi sau mi-aţi lăsat semne vineţii de neşters în conştiinţă. Vă veţi plânge actele ireversibile, iar eu îmi voi categorisi culorile preferate... Să fie lila mort, cărămidă veche, auriu înnegrit, roşu bătrân, galben putrezit şi-o sumedenie de alte nuanţe bolnave ce vor fi înscrise în lista-mi de preferinţe. Am început printr-o mărturisire reciprocă, câteva scuze şi un început de drum pe care-l vor continua: două persoane rivale, dar care împărtăşesc o prietenie de-o potrivă. Am continuat prin relevarea unor cuvinte urâte, ce mi-au provocat o bucurie cruntă. Am terminat. Dar de data asta nu o mai luăm de la capăt pentru că acel fir de aţă nu mai există. Poate doreşte careva să asiste probelor de sinceritate? Chiar dacă voi continuaţi când eu încep? Toamna asta începem şi terminăm... Ce-om avea sau ce nu am avut niciodata, sau ceva ce se va pierde pentru totdeauna. Pentru că e anotimpul meu, e viaţa mea, e cum vreau eu... E pentru că vreau eu.

Ne-am întors

2007-09-02T02:25:00.000+03:00

Voi nu mă înţelegeţi pe mine iar eu nu vă înţeleg pe voi de ce nu mă înţelegeţi pe mine.
Bineînţeles că e o nouă dată la care nu mi-au dat nimic pentru ceea ce am făcut. Nu ştiu de ce, dar probabil pot face şi lucrări mai bune decât cele care există momentan în portofoliul meu. Poate altădată sau niciodată. Mă mai gândesc. A fost parte din categoria elementelor care mă fac să fiu altfel decât toţi ceilalţi. Trecem şi peste asta ca să ajungem la capitole reuşite, cum ar fi cel social. Nu am degete la mâini ca să număr câţi prieteni mi-am făcut într-o tabără. Nu am suficientă ţinere de minte pentru căte momente unice au fost. Nu am minute să mai vorbesc cu fiecare în parte cât aş vrea. Însă am un loc în suflet pentru grupul cel mare.

De la stânga la dreapta:
-Maria. Tipa care vrea să dea la medicină şi e ferm convinsă de faptul că asta va face. M-a impresionat cît de hotărâtă era.
-Cristiana sau Cri Cri Cri. Ea e mignonă, eu sunt mare, dar am avut acelaşi punctaj la bowling şi am fost campioane ultime. Mi-a zis că mă iubeşte.
-Bogdan sau bulangiu profesionist. Un top de hârtie, cateva călimare pline cu cerneală şi vă povestesc despre el.
-Iulia sau dreaduleţ. Am magnet la mignone.
-Gabi. Ne întâlnim cât de curând şi încheiem discuţii care nu au fost încheiate.
-Diana sau model de profesie (al meu). Petru Rareş îndată venim zilnic. Aştept coridoarele.
-Robert. Tipul cu rucsac Looney Tunes.
-(sus) Lucian. Cine nu a vrut niciodată să îl bată pe Lucian?
-(jos) Claudiu tata lor care ne-a învăţat mişcarea de aruncare a bilei la bowling şi ştie să împletească frumos si bine. Şhi faşi uăi? Unul dintre campioni.
-Radu. Basistul din Eloize care ne-a acompaniat la chitară pentru cântecul taberei. Era terorizat de proful din Giurgiu, săracul. Alt campion.
-Alexandra care a jucat teatru. Ce telenovele a făcut la telefon şi ce îi mai iubea pe toţi.
-Ioana. Suntem născute în aceeaşi zi, în aceeaşi lună, în acelaşi an, însă totul se rezumă la primele 7 cifre din cnp.

Nu apar în fotografie, dar merită menţionate următoarele personaje ale grupului:
-Marius sau Puuuuiuleeeeee! care la un moment dat arăta ca un băştinaş de junglă cu lanţul în jurul trupului, lingând pereţi. A jucat I never cu sucuri naturale.
-Adi. Nu a vrut nici în ruptul capului să ne dea o pernă să batem cui. A dormit cel mai mult dintre toţi.

cine nu a fost menţionat să se revolte printr-un comentariu.

Taci!

2007-08-27T01:23:00.000+03:00

Plec, mă îndrept spre un nicăieri ce-mi inspiră microscopice temeri, nicio urmă de emoţie şi o speranţă nulă. Am învăţat să nu îmi închipui că se va întâmpla, să nu forţez naturalul, să nu-l sacrific. Mă voi bucura de rezultat, cel puţin de data aceasta, fie că va fi un plus pentru mine sau un minus acceptat. E-un vid în mintea mea.

Ba nu. Mărturisirile au fost imperioase în această dimineaţă, pentru că trăirile ce-mi răsar acum în trup le-am împărtăşit într-un grup restrâns şi nu am ascuns niciun fapt din ceea ce s-a întâmplat. Aceleaşi acorduri, aceleaşi senzaţii adormite şi-un vers prevestitor. 4 zile mai târziu mi-am distrus fericirea cu o întrebare categorică prin complicitatea unei părţi reprezentative din mine: setea de certitudine. Am ales dintr-o interminabilă listă de posibilităţi ale vieţii mele cea mai imposibilă posibilă variantă pentru mine: să vorbesc deschis. Hazard. Ocolişurile le-am practicat numai când reprezentau doar artificii pentru o vagă impresie ce o laşi celor care nu te cunosc şi nu atunci când trebuia. Lumea mea e vice versa, dreapta e stânga şi nu e da. Şi cu toate astea încă îl păstrez şi decât să tac, vorbesc. Punct. Şi de la capăt. Tu ce-ai zice oare?

Şi-o linişte ce-mi prevesteşte apusul... Sau răsăritul (Lună plină)

2007-08-26T18:34:00.000+03:00

Cartea începută înainte de apus încă zace pe marginea patului, mă aşteaptă să o descopăr şi să-i simt fiecare literă vibrându-mi în dragostea pentru acele scrieri, pentru fraze întregi în care mă regăsesc. Uneori am impresia că viaţa-mi a fost inspiraţie pentru scriitori. Dar va rămâne doar ceea ce e.
Tânjesc după liniştea aceea dintr-o gară aproape pustie înainte de apus, care brusc este populată de zeci de pelerini, ca apoi să o uite pe veci. Şi-mi reconstruiesc sentimente şi stări ca cele ce-au fost cândva văl pentru beatitudinea ce-o resimţeam în fiecare celulă, în fiecare particulă ce-mi construieşte întregul. Încă mi-e dor, de jumătate de an întreg mi-e dor... Şi nu mi-a ajuns ceea ce ne-am dat. E în obişnuinţa noastră, a tuturor, să nu ne mulţumim cu ceea ce ni se oferă. Avem, însă dăm la o parte totul ca să ajungem la ceea ce nu avem.
Înconjor totul în oţel, sclipiri metalice, faţete argintii, într-o inflexibilitate ce n-are vindecare. Linie dreaptă şi poate un punct? Deocamdată nu.

Decăderi

2007-08-25T12:18:00.000+03:00

Îmi place noaptea, dar lumina mă inspiră.
Lumina îmi aduce spiritul la suprafaţa binelui, pe când întunericul mi-l coboară în hăurile deznădejdii, făcându-mi regretul starea persistentă pentru actele ce mă reprezintă. Fotonii mă trezesc, îmi inspiră siguranţă, menţin o stare de bine şi mă-nconjoară cu o aură de armonie ce se frânge în umbre şi întuneric. Particulele acestea deschid şi sunt vizibile, poartă virtuţi şi semne, granulele întunecate criptând înţelesurile vieţuirii.
E o continuă luptă între zi şi noapte, lumină şi întuneric, mort şi viu... Încredere şi deznădejde. Stări ce corespund primei jumătăţi a unei zile sau celei de a doua, vinovate de ce s-a întâmplat sau nu, de un fact cert care cu greu poate fi schimbat sau chiar îndepărtat. Un spirit ce se manifestă pozitiv în timpul zilei, negativismul caracterizându-l în noapte. Sinele-mi.
Dar îngemănarea dintre zi şi noapte ce-mi inspiră?

Întoarcerea din rai şi aduceri-aminte

2007-08-24T15:19:00.000+03:00

Tremur. Şi sorb cu nesaţ din cupa-mi de absinthe. S-a terminat totul, nu se mai întoarce, iar o bucată din sine-mi a rămas acolo, în locul în care trebuie să ajung cât de curând. Poate va fi un nou sitcom, o altă repriză de lacrimi vărsate astfel încât să nu fiu remarcată de nimeni, un alt 3 a.m. cu ritmul pe care deliram şi-i-nnebuneam pe toţi, fericire într-o doză şi etcetera pentru că ceea ce e de simţit va rămâne înăuntru pentru a nu susţine clişeul.
Respir din ei, însă mă sufoc. Nu am aerul de care am nevoie. Şi mă doare.
„Adevărul este că oamenii fug de fericire, nu o caută. De câte ori întâlnesc fericirea, fug de ea sau o ratează, fac orice din ea numai să se transforme în altceva...”(bineînţeles, Eliade). De ce să refuzi sau să pui întrebări, de ce să te gândeşti doar la consecinţe, refuzând chiar ceea ce ţi-ai dorit? Pentru că mereu am alergat, am sperat şi m-am zbătut între stări antitetice, finalul identificându-se cu un gol.
Plec să îmi citesc cartea începută înainte de apus şi... Mai vedem.

Să mă destram pentru indivizi de serie...

2007-08-08T23:21:00.001+03:00

Probabil una din cele mai mari greşeli pe care le comit în momente ce aparent le consider înălţătoare pentru sufletu-mi. Prin cuvinte pe care le irosesc, gesturi instinctuale şi gânduri majoritar pozitive. Faţa şi reversul, aparenţa şi esenţa. Detaliile de toate tipurile care construiesc întregul şi completează neajunsul. Însă ce faci când tu însuţi te regăseşti în neajuns?
Nu-şi au rost revoltele, durerile fizice, lacrimile şi exteriorizarea unor idei ce definesc adevăruri usturătoare. Nu am să vorbesc nici despre atitudinile cu înţeles dual, despre un sistem inevoluat al unor domenii care ne pot salva vieţile, nici despre defectuasa relaţionare dintre oameni, nici despre sentimente negative ce nasc cercuri vicioase. Nu am să vorbesc despre nimic la modul concret într-un public larg. Ci doar despre mine, despre un eu. Umbre şi lumini, contururi ce aleargă în semiîntuneric, se joacă şi se ascund.
Astăziul a fost dezamăgitor întru totul: 17, probleme ce vin din adâncuri şi un strigăt de disperare.

Ornithophobia Reflection by Lara Jade

Căderea în disgraţie

2007-08-07T13:24:00.000+03:00

Tu ştii unde ai greşit?
Investiţiile sentimentale le plăteşti cu un preţ mult mai valoros pentru că sunt irecuperabile din momentul în care le-ai pierdut sau ţi-a fost demonstrat opusul a ceea ce părea a fi o cauză merituoasă. Fapte ce pricinuiesc daune morale în adevăratul sens al cuvântului sunt din cele care rănesc mintea.

Astăzi zecile de flori vineţii ce stăteau pe masa încărcată ţi s-au uscat. Ieri. Săptămâna trecută. Azi e iar 23. Doar ştii că nu îţi mai pasă sau actul de a pretinde face parte din conduita ta zilnică. Da, deci pretinzi. Şi de ce le-ai mai spus că tu poţi? Ai început să minţi? Liliac.
Săptămâni în arome. Arome de aşteptare, esenţe de emoţie, zbateri în beatitudine, parfumuri de ură. Aproape un anotimp întreg care a început cu flori de probabilitate,flori de nervi, flori de dacă, flori de februarie, flori de cireş şi în final flori de liliac.

*

Azi te-ai gândit la evadare. Planuri, schiţe, scheme, idei, dar nu iese. Şi totuşi ceva trebuie făcut. Memoria involuntară nu-ţi dă pace. Trebuie să îţi aminteşti mereu amănuntele unor zile? Vorbeam despre evadare deci. Gratii sunt peste tot, însăşi conştiinţa ta fiind prima barieră şi singura închisoare în care vei rămâne până la moarte. Mă tem că şi dincolo de.

*

"Îmi cresc limbi: mai întâi înjurăturile şi apoi declaraţiile de dragoste." Aglaja Veteranyi
După ce te-am urât o zi întreagă, te-am iubit într-un număr. Ai iscat zâmbete în lanţ, multe, şi o părere de rău sau de bine, care nu poate fi înlocuită cu nimic.
E una din zilele în care simt doar pentru mine şi nu îmi amintesc ce zi e. Uneori trăiesc doar pentru mine, pentru un eu izolat de tot. Simt şi deci sufăr. Tot pentru mine pentru că nu fac suferinţă voluntară.

The_Way_Down_by_gilad

Uite! Hedoniştii!

2007-08-06T17:44:00.000+03:00

Pentru ei fiecare zi e o nouă căutare a unei surse care emite plăcere nelimitată, nepăsându-le de mijloacele prin care ajung să se bucure de ceea ce îşi doresc cel mai mult: o viaţă hedonistă. Bineînţeles, scopul scuză mijloacele, dar doar în cercul lor, larg de data aceasta.
Când i-am zis unui prieten că iubirea este caracterizată de hedonism pur în majoritatea relaţiilor, mi-a replicat că sunt nebună şi că nu ştiu ce vorbesc, chiar mai mult, că nici nu ştiu ce e aia iubire. Şi când spun că sunt hedonişti cei care iubesc, o spun în baza faptului că azi îi vezi împreună, iubindu-se (carnal, fireşte, nu spiritual), iar mâine... Mâine. E intrigant schimbul de iubire/iubiţi/iubite pe care îl practică cu nonşalanţă. Pentru ei e o normalitate, iar pentru noi, cei însetaţi de elevaţie, o depravare a sinelui. O iubire platonică e de cele mai multe ori onorabilă uneia deja realizate, însă cine mai crede în lucruri abstracte? Un hedonist cu siguranţă nu.

Secrets____by_xxbcxx

Şi-mi pare rău

2007-08-05T23:32:00.000+03:00

Setul de principii pe care din când în când le încălcăm, fie că intenţionat sau din pură întamplare, e un stâlp care ne menţine la un anume stadiu? Ne conferă o anume siguranţă a clipei următoare? Sau e una din multele convenţii care trebuie respectate ca atare?
Deseori fac lucruri care aparent par simple, însă la o vedere mai detaliată disting că am reuşit să trec peste chestiuni, mai bine zis reguli, impuse pentru a-mi păstra bunăstarea conştiinţei. Când descopăr efectul faptei împlinite încep să meditez asupra ceea ce voi face. Uneori mă zbat în propria-mi inerţie, alteori trec cu vederea peste eroarea comisă, însă mereu râmâne un fir ce-mi aminteşte de a fi etic şi de a încălca această calitate. E o aberaţie să te uiţi spre mărunţişurile pe care oricum le vei uita şi nu îţi vor mai apărea niciodată în viaţă, dar detaliile construiesc frământări din cele mai elaborate.
Căci acestea sunt doar sesizări ale unei conştiinte veşnic vii, căreia îi scapă uneori întâmplări din sfera fatalităţii. Fatalitatea unor gânduri prea profunde pentru o vârstă prea fragedă.

Garden__minus_twelve_by_ZephaniaOZ

Zi

2007-08-04T19:52:00.001+03:00

Nu. Astăzi nu este ziua mea.
În fiecare zi este ziua mea, de şaptesprezece ani încoace. An de an am învăţat o cifră, apoi numere, ceea ce trebuie să fac pentru a-mi susţine numărul anilor şi să simt. Trecerea de la 15 la 16 sau de la 4 la 5 nu este una care iţi schimbă viaţa într-un mod semnificativ, dar există o treaptă între vârste care te face să te simţi ca tine însuţi, iar pentru mine al şaptesprezecelea an al vieţii mele a fost reprezentativ pentru ideea pe care o susţin (cel puţin până acum, pentru că mai este ceva timp până când minoritatea-mi va deveni majoritate).
Totul a început în dimineaţa zilei când era ziua mea. Aparent, noul număr achiziţionat era ca oricare altul, însă în decursul câtorva luni, lucruri simple, detalii insignificante pentru unii au demonstrat contrariul. Însă am făcut şi lucruri mai mari, apreciate de persoane care nu s-ar fi gândit niciodată că aş putea ajunge într-un timp atât de scurt la rezultate pozitive. Şi când spun asta mă refer la cultivarea unei pasiuni: arta fotografică. Cursuri, studiu, muncă, dorinţe. Pasiunea aceasta mi-a adus în colecţia de aparate de fotografiat şi un obiect ce susţine dorinţa de a avea antichităţi: un aparat de fotografiat vintage, dar şi tehnologia avansată într-o cutie neagra cu pixeli. Mai târziu am participat la concursuri, am impresionat oameni, am avut o expoziţie şi poate dau lovitura într-o tabară, la sfârşitul lunii. Profesional m-am împlinit in acest an, întrucât sunt un fotograf în devenire.
Primul concert, prima linie. Da, l-am văzut pe Alice Cooper, am auzit Poison live şi sunt mândră de asta. Mai trebuie menţionat si rockstarul Marilyn Manson? B’estivalul a legat şi o prietenie pe care o apreciez şi pe care am sa o susţin până când moartea ne va despărţi. Nu, încă nu m-am măritat. Respiraţi liniştiţi. Şi dacă tot vorbim de prieteni, asta a condus la lărgirea cercului, activităţi noi, libertate. Tot ceea ce mi-am dorit pentru spiritul care tânjea după situaţiile perfecte. Din lista de prieteni ignoraţi am readus în cerc o persoană care a avut un rol foarte importat pentru o lungă perioadă. Poate îşi va recăpăta vechiul statut cândva. Încercările de a merge mai departe de prietenie s-au soldat cu întărirea convingerilor feministe. Socializarea este la cote maxime pentru o persoană introvertită.
Schimbările au fost în capul listei de preferiţe. De la cele de ordin psihic, până la cele de ordin fizic care au generat multe, chiar prea multe impresii. Oricum a fost bifată la bune. Am făcut şi multe greşeli, am roşit atunci când nu trebuia şi am regretat lucruri pe care puteam să le sărbătoresc ca realizări. E rău cu rău, dar mai rău fără rău, iar unele neajunsuri au fost imbolduri pentru ambiţie.
Şi pentru că mi-am îndeplinit mai multe dorinţe decât câte aveam eu astăzi îmi celebrez ziua. Ziua de azi, bineînţeles.

Sălăşluiesc demoni în mine

2007-08-03T15:35:00.000+03:00

Sălăşluiesc demoni în mine. Câteva rânduri de cuvinte mi-au readus în câmpul de luptă, pe care am încercat deseori sa îl distrug, trăiri. Fără nicio schimbare, stările astea încă prezintă aceeaşi intensitate, se manifestă sub aceeaşi formă şi vor unul şi acelaşi lucru: să cucerească un scop pe jumătate îndeplinit.
Ieri teoretizam tot ce ştiam despre scopurile pentru care luptăm şi laurii pe care îi primim în urma actului de a lupta, indiferent dacă sfârşitul este în favoarea sau defavoarea luptătorului din noi. În ciuda faptului că o idee a prins optimismul care îmi scapă mai mereu printre degete, sfârşitul zilei a adus un colaps, dorinţa de a lupta… Pentru o cauză pierdută.

The_scars_of_cold_kisses_by_AbsintheExtravagance