Taci!

Plec, mă îndrept spre un nicăieri ce-mi inspiră microscopice temeri, nicio urmă de emoţie şi o speranţă nulă. Am învăţat să nu îmi închipui că se va întâmpla, să nu forţez naturalul, să nu-l sacrific. Mă voi bucura de rezultat, cel puţin de data aceasta, fie că va fi un plus pentru mine sau un minus acceptat. E-un vid în mintea mea.

Ba nu. Mărturisirile au fost imperioase în această dimineaţă, pentru că trăirile ce-mi răsar acum în trup le-am împărtăşit într-un grup restrâns şi nu am ascuns niciun fapt din ceea ce s-a întâmplat. Aceleaşi acorduri, aceleaşi senzaţii adormite şi-un vers prevestitor. 4 zile mai târziu mi-am distrus fericirea cu o întrebare categorică prin complicitatea unei părţi reprezentative din mine: setea de certitudine. Am ales dintr-o interminabilă listă de posibilităţi ale vieţii mele cea mai imposibilă posibilă variantă pentru mine: să vorbesc deschis. Hazard. Ocolişurile le-am practicat numai când reprezentau doar artificii pentru o vagă impresie ce o laşi celor care nu te cunosc şi nu atunci când trebuia. Lumea mea e vice versa, dreapta e stânga şi nu e da. Şi cu toate astea încă îl păstrez şi decât să tac, vorbesc. Punct. Şi de la capăt. Tu ce-ai zice oare?