Şi-o linişte ce-mi prevesteşte apusul... Sau răsăritul (Lună plină)

Cartea începută înainte de apus încă zace pe marginea patului, mă aşteaptă să o descopăr şi să-i simt fiecare literă vibrându-mi în dragostea pentru acele scrieri, pentru fraze întregi în care mă regăsesc. Uneori am impresia că viaţa-mi a fost inspiraţie pentru scriitori. Dar va rămâne doar ceea ce e.
Tânjesc după liniştea aceea dintr-o gară aproape pustie înainte de apus, care brusc este populată de zeci de pelerini, ca apoi să o uite pe veci. Şi-mi reconstruiesc sentimente şi stări ca cele ce-au fost cândva văl pentru beatitudinea ce-o resimţeam în fiecare celulă, în fiecare particulă ce-mi construieşte întregul. Încă mi-e dor, de jumătate de an întreg mi-e dor... Şi nu mi-a ajuns ceea ce ne-am dat. E în obişnuinţa noastră, a tuturor, să nu ne mulţumim cu ceea ce ni se oferă. Avem, însă dăm la o parte totul ca să ajungem la ceea ce nu avem.
Înconjor totul în oţel, sclipiri metalice, faţete argintii, într-o inflexibilitate ce n-are vindecare. Linie dreaptă şi poate un punct? Deocamdată nu.