Nu prea încântată de cunoştinţa pe care am făcut-o cu ... Mine

Sunt tulburată şi cel mai probabil nu e de la cafeaua care mi se îmbibă în fiecare celulă somatică. Oare eu pot muri? Pot să mă sfârşesc, să închei cu o scenă de final? Fiecare fiinţă căreia mă destăinui îmi spune că mi se va întâmpla curând nenorocirea, ca şi cum ei ar fi care-mi decid mie numărul secundelor pe care le respir. Trebuie să mă feresc de inevitabil. Dar când sunt tulburată totul în jurul meu se-mpresoară cu cioburi de vag, care îmi străpung mintea lăsând ororile să mi se scurgă printre degetele conştiinţei. Mă regăsesc deseori uitând momentul ce mi-a trecut prin faţa vieţii, încercând să mă privesc pe mine de altundeva, de sus, să văd ce am făcut. Mă pierd, am un nod în gât, palmele îmi transpiră, iar sângele îmi curge printr-o venă independentă de voinţa mea, lăsându-mă fără de mine.
Cred că de fapt eram îndrăgostită de Idee, nu de persoană, de o plăsmuire a imaginaţiei mele bolnave de prea mult timp de guturai. Nu mai înţeleg nici eu, iar întrebarea „Ce e cu tine?” parcă nu îmi mai e adresată mie, pentru că acum sunt persoana care s-a lepădat de sine. Am căzut în desuetudine. Şi sunt contrariată de însele trăirile mele şi de tot ceea ce pot să-mi spun mie, în dialogul cu sinele. Mereu vorbesc cu mine, dar acum ma cert şi zbier pentru că nu mă mai înţeleg. Nu mă mai înteleg cu fiinţa aceea imposibilă care sălăsluieşte în mine, iar pe mine nu mă mai înţeleg. Îmi pun la nesfârşit o întrebare, o scriu cu diacritice în palma dreaptă, apoi pe tavan. Pe frunţile tuturor pe care îi văd în jur. Sunt o scriitoare. Şi-apoi încep să îmi amintesc cum m-aş fi putut hotărî dinainte să clachez. Şi de dimineaţa spânzurată de-un zâmbet, cu un suflet bej, pătat de vanilie. Cu greşeala pe care trebuia să o fac la anatomia feţei, dar pe care oricum nu aş fi putut niciodată să o fac din cauza unui „pentru că” ce nu îşi are justificare. Mi-e inima în gât de silă de mine şi de cât de repede m-aş putea răzgândi.
Îmi repet iar întrebarea şi o iau de la capăt cu dimineaţa spânzurată.
Ce te face să crezi că sunt prolixă numai pentru tine? Crezi că eu înţeleg vreodată o boaba din toate cele pe care le scriu, dacă le citesc 19 zile mai târziu? Mereu mă chinui să-mi dau seama dacă e vorba despre sufletul meu radiografiat de litere.
Ştiu că stateam pe scările unei clădiri, mă strecuram printre oameni de la stânga la dreapta, îmi era frig şi eram înspăimântată de o idee pentru că vedeam o figură aparent cunoscută, pe care nu mi-o doream în ipostaza în care părea a fi. Nu e vorba de un fapt, ci de persoană în sine. Dar îmi infirmam aparenta cunoştinţă a persoanei pentru că îmi dădeam seama că m-aş opri, că nu aş mai respira, că aş muri pentru Ideea de care eram.

Îndrăgostită. Nu mi-am dat seama până în momentul în care... Gânduri de rang secund.

vara

Ne prelingeam tu toţii oboseala şi împlinirea pe parchetul vechi şi înnegrit la îmbinări, fără de strălucire şi luciu de viaţă. Ne odihneam trupurile îmbibate în apă şi ne loveam oasele fragile de lemnele ce zăceau în nefiinţă sub nefericirile noastre. [Şi-ţi imaginezi pictând cu acuarele pe diluviul amintirilor mele că nu puteam ajunge unde suntem acum. Nicăieri. Între mine şi tine şi noi.]
Pe centimetrii pătraţi care ne despărţeau trupurile imperfecte şi deloc invincibile, îmi întindeam timpanele ca să-ţi aud respiraţia sacadată, parcă imitând o suită. Pelicule de aer îmi îmbrăţişau pielea aşteptândă şi mă forţau să mă apropii, sfioasă, de sursa de respiraţie. Mi-era teamă să nu consum aerul pe care îl măsurasem şi împărţisem cu prea multă precizie ca să ne asigurăm că păstrăm… Decenţa. Dar cu toate măsurile preventive de a nu ne îmbolnăvi din cauza unor insuficienţe [respiratorii], am trecut graniţa şi ţi-am invadat atmosfera. Tu, semiconştient, ca totdeauna, eu orbită şi îngheţată. Te-aş culpabiliza, te-aş împovăra cu vina de a împărţi, de a aduna şi de a ne juca de-a o matematică deşartă, cu probleme care acum aşteaptă să fie rezolvate. Dar tu pretinzi că nu ai cunoştinţele necesare pentru găsirea soluţiei şi nu eşti capabil să găseşti măcar o nouă teoremă.
Suntem nepricepuţi, dar nu vom reuşi niciodată pentru că avem în posesie trac şi-un calculator care calculează greşit. Dar ştim să respirăm şi să ne atingem mădularele doar atunci când ne este frig şi frică. Ştim să ne oftăm nemulţumirile doar în somn, să respirăm greu şi să ne ţinem respiraţia ca să ne îndepărtăm cât mai mult unul de altul. Deci cum respirai?
Când ai nevoie de ajutor, consideră-mă persoana ta.

in doi

În ordine cronologica.

S: imi place ideea postulata de tine si se aplica si in cazul meu
T: sunt in punctul ala in care imi vine sa urlu si sa il omor
T: pesimismul e o trasatura fundamentala a gandirii mele, iar ceea ce spui tu imi confirma multe lucruri in planul meu erotic
T: deci suntem cumva complementare
S: exact!
S: nu stiu cum e tanarul tau,dar al meu e depresiv si nu vrea sa comunice pe motiv ca "azi nu am chef de dragoste. imi pare rau"
S: in momentul ala si mie imi venea sa-l strang de gat. tot de dor
T: tanarul meu e tanar si la propriu si la figurat, e un geniu [matematic] neinteles, s-a jucat si cu mine [ii place mult sa se joace] si nu stie sa se indragosteasca pe motiv ca la fete nu are trac.
S: mi-a placut prezentarea
T: scurt si cuprinzator. eu in schimb, cred ca sunt ca tanatul tau. nu chiar depresiva, dar ma ascund in cochilia mea si uit pentru cel putin 24h de dragoste.
S: tanarul meu e mereu singur, agitat, nu vrea, nu simte,
S: si eu sunt mica
T: diferenta dintre mine si tanarul meu e de aproape de o rigla de 30 de cm
T: totul e relativ si iar imi amintesc de Einstein si de tipurile de inteligenta
T: tanarul meu are o inteligenta preponderent orientata spre stiinta
T: ii lipseste cu desavarsire inteligenta afectiva
S: EXACT!
S: vrei sa facem un club?
T: al ratatelor care iubesc oameni cu handicapuri?
S: da…
T: eu am senzatia de "degeaba"
S: mie imi spui?
S: dar nu mi vine sa las
S: sa dau drumul
S: cum va fi fara?
T: mai sanatos pentru mintile noastre?
S: da, dar si mai saraca ptr inimile noastre
T: de vreo doua zile am o durere imposibila in clavicula stanga, iar o prietena imi spune ca inima mea s-a mutat in clavicula
T: ma simt reumatica
T: si mi s-a zis ca am tabieturi
T: ceea ce ma face mult prea batrana pentru tanarul meu
T: cred ca asta e adevarata ruptura
S: la mine e invers.el are tabieturi si eu sunt prea copila
T: nici nu stiu ce sa fac. sa ma bucur ca nu sunt singura care se afla intr-o situatie de puzzle de mii de piese gresit?
S: simte te relaxata
T: se poate chiar si mai rau
S: exact
S: eu cred ca il las pe tanar sa imbatraneasca.


Iti descopar clavicula dulce
Si, urcand, degetele iti ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc si-mi strivesc
Pana la sange gura. (Ana Blandiana)

Apres moi le deluge: ah
Apres moi le deluge: sunt in extaz
Apres moi le deluge: ma doare si mai tare clavicula
Apres moi le deluge: imi palpita!
Evalbastru: inima ta a urcat in clavicula. si se modeleaza, osos, dupa ea.
Apres moi le deluge: in rusia e frig, iar eu sunt sensibila. mereu ma dor oasele cand sunt rece intr-o anumita parte a corpului
Evalbastru: ai un schelet dur, purtat pe dinafara, ca o pelerina de ploaie prost izolata. si in rusia vanturile bat mai abitir ca la poli. mai ales atunci cand dialogurile se poarta intre orbi [de dragoste] si surzi [ca niste copii prea concentrati]
Apres moi le deluge: cred ca scheletul e reala mea fundatie sentimentala si de aceea ma doare din cand in cand cate un os, o incheietura... intram in climatul de tundra?
Evalbastru: da, si ne pasc renii amintirile si dorintele de pe piept. fundatiile sunt mici si oamenii neutri. nici reci, nici calzi. alb-negru reeditat. oare de ce ne strivim oasele de schelele lor de metal?
Apres moi le deluge: pentru ca eu imi mestec lantul de argint 925 cu incisivii care i-ar musca din pielea care ii acopera gatul si claviculele, precum un lup scheletic si infometat. pentru ca ne place sa ne rupem in doua creanga de sub picioarele inghetate.
Evalbastru: si sa strivim frunze. mai bine decat sa ne lungim visele de-a lungul unui fir incandescent pornit direct din inima si sa ne pierdem mintile in cicluri moscovite si nume de-mparati cenusa.
Apres moi le deluge: sau sa calculam cat fac gandurile mele plus jocurile lui, dorintele tale si clipele lui infinite de nerabdare pana la actul decisiv de penetrare. alta, nu tu.
Evalbastru: pentru ca nu ne plac matematicile fixe sau superioare bunului simt evident. si pentru ca la tine asteptarea e rugina toamnei. iar mie imi ticaie nervos o pleoapa... ca un ceas defect ce nu mai simte.
Apres moi le deluge: the idea of waiting for smth makes it more exciting, zise domnul andy warhol. dar pe mine ma paste deja un cancer osos, pentru ca ma-nnebuneste clavicula, iar el ma sinucide. ceasul tau defect va fi livrat ceasornicarului candva in noiembre, pe 7,8 sau 9. ceasornicarii lucreaza si la sfarsit de saptamana, nu se odihnesc, pentru ca pun in pericol scurgerea timpului.
Evalbastru: cam la fel ca groparii. exista leacuri de somn prelungit pentru cancere osoase din cauza frigului din EL. pe 7 timpul o sa treaca peste ore. si peste capetele noastre innegrite de fum.

recapitulare

E o certitudine că am trecut peste prima parte din viaţa mea. Am terminat.
Iar acum să începem, dar altfel.
1. Octombrie. Cine e? De unde e? De unde vine? Ce-şi doreşte? Are?
Eu nu trăiesc ci doar exist în momentul acela de octombrie. Mai ştii că atunci a nins prea devreme? Eu îmi amintesc că-mi îngheţau mâinile pe bulgari de zăpadă grea.
2. Dimineaţa. Mereu când dormeam în mers agale. Concluzia s-a autoproclamat:
simpatic, dar nu pentru tine.
3. Mai. Mai mult, mai piperat, mai pisălog, mai încrezut, mai multe întrebări, mai multe de ce –uri , mai nesimţit, mai negru, mai curios, mai etc.
4. Iunie. Enervant. Somn cu ochii deschişi. Activităţi ieşite din comun.
Oare atunci ţi-am purtat ochelarii? Ah! Dioptrii bolnave de dragoste ce veţi fi voi. Nenorocitelor!
5. Iulie. Descătuşarea. Nu-mi găsesc stiloul şi hârtia, deci mă scuzi dacă nu-ţ voi
spune nimic din această etapă. Nu-mi pot transcrie sufletul şi creierul precum o altă doamnă Dalloway. Bucle creţe şi copii deştepţi care trişează. De ce eu şi nu el? El era o alegere mai sănătoasă. Bulevard? Iar verde. Apoi albastru. Şi moale şi cald şi care... pasă? Film. ZĂ-PĂ-CEA-LĂ.
6. August. Tachinare şi dor. Sunt tâmpită.
7. Septembrie. Eu nu mă mai joc. Tu da. 9 pence⁄minut. 12 minute. Oare? Nervi!
8. Octombrie. Linişte. Până la proba contrarie. Bine, tu? Nu, mă fac că nu văd. Deci ce-ai? Sau ceai? Punct anemic. În ficţiune se lasă cu chestiuni serioase. Perfect. Mirobolant. Iar? Nu eu, oboseala, nu eu.
Da, sufăr de o boală la suflet care nu ştiu cum se numeşte şi aş putea să citez şi din cei mai mari clasici, că tot nu te-aş lămuri care e situaţia mea. Fluturii migrază, popoarele migrează, cu toţii se duc în capul meu. Vara viitoare mergem şi noi la Moscova? Ori îmi revin ori fac risipă de cuvinte.
Eh, sunt covârşită şi scriu. Măcar atât.
Şi nu mă irosesc pentru indivizi de serie (nomore). Acum e din ediţia limitată. Mai puţin cerebral.

Ce am?

Se mai pune problema atunci când eu mă intersectez cu cortegii funerare şi unicul gând care îmi penetrează mintea bolnavă e să fi fost eu în locul nefericitului care doarme cu un zâmbet morbid de seninătate? Iartă-mă, dar trăiesc ca-şi-cum aş fi moartă, pentru că mi-am trăit ultima secundă în colţul unui local boem. Eram o fiinţă liniştită, care se învârtea în cercurile propriilor idei copilăreşti şi care spera la acel ceva ideal. Nu te iert pentru că mi-ai răpit credulitatea, că mi-ai înfipt cioburi de adevăr în ochi, că mi-ai luat ultima suflare de viaţă vie. Mi-ai lăsat doar o viaţă moartă conturată de îndoieli, repulsii şi spaime. Oare? Dar dacă? Poate?
Abdic.

Feedback

Nici măcar la 2 nu dormeam. Aveam un gol în stomac, mă gândeam la ce voi face în iarna care urma să vină, chit că vara nici măcar nu trecuse. Aţipeam, mă trezeam , îmi aduceam aminte că am visat şi apoi starea de veghe şi speranţele deşarte. Speram că am să îmi plimb gândurile împreună cu el pe bulevarde şi străzi lăturalnice. În fine, să visez cu ochii deschişi fără să-mi dau seama că plec şi nu am reuşit să fac nimic? Unde? Peste ocean, acolo visasem că voi pleca în ziua următoare. O noapte de calvar care a avut consecinţe destule pentru o întreagă săptamână.
Nu-mi găsesc răspunsuri la întrebări şi mă uit la tavanul întunecat ca şi cum aş analiza o operă de artă, un Rubens dintr-o sală de banchete impozantă şi foarte sofisticată, iar dincolo de banalitatea unui tavan văruit într-o nonculoare străbătută de umbre, văd idei. Înainte îmi vedeam propriul cer pe care l-am creat într-o zi de Crăciun şi ale cărui stele le număram atunci când mă plictiseam. Mereu erau 21. Iar acum ninge din tavanul meu, ca şi cum ar fi un cer veritabil de culoare violetă, colorat de luminile oraşului deprimat.
Trebuie să fie iarnă, să-mi pot purta mănuşile de piele, basca neagră de pictor rebel, paltonul şi şalurile grele. E un obiect vestimentar care mă fascinează şi mă plasează între agonie şi extaz. Paltonul, evident. Dar nu mă întreba de ce pentru că ar trebui să îmi mărturisesc câteva secrete.
Totul pare perfect în visul meu. Şi chiar dacă pare perfect, nu e, pentru că niciodată nu poate fi. Este o scamă pe mâneca unei bluze, un strop de noroi pe pantalonii negri şi o zgârietură pe papucii noi nouţi, defecte pe care chiar dacă le voi observa şi le voi trece cu vederea, îmi vor apărea la orice pas în faţa ochilor. Sunt perfecţionistă? Vestimentaţia trebuie să fie impecabilă chiar şi într-un vis? Doar dacă realitatea nu se va oglindi cu visul. Am învăţat cum se fac oglinzile de argint, deci într-o noapte îmi voi face o oglindă mare.
Dar oare vreau? Dar oare vrei? După nivelul 12, normal.

Ceva mai „off the beaten track”

Să divorţez de ideile mele? Niciodată, chiar dacă unele sunt doar impedimente ale procesului de gândire continuă, logică şi fără implicaţii ale fantezismului. De ce? Pentru că fără ideile pe care le omor şi apoi le reuscitez cu trusa de prim ajutor (care nu are un plus roşu ci apariţii masculine), nu aş mai putea evada din mine. Vrei să înţelegi? Vei înţelege atunci când vei avea cu ce, dar nu vei avea pe cine.
Probabil că sunt idioată, iar tu de bucuri când unii sau alţii îşi aduc multe injurii propriilor persoane. Iar acum eşti încântat⁄ă şi te-ai înroşit de plăcere că recunosc un lucru pe care tu l-ai proclamat de foarte mult timp în adâncul fiinţei tale. Oare tu nu te afli în situaţii similare, poate chiar de mai multe ori decât cei care îşi spovedesc neajunsurile? De parcă am fi pe talerele aceleiaşi Balanţe. Mai mult de atât, sunt alte lucruri mult mai elaborate care îţi determină înroşirea pielii. Încearcă.
Încercăm? Eu am reţineri pentru că s-ar putea să... Ei bine, încerc şi de data asta. Ar fi pentru a patra oară şi iar o coincidenţă. Nu ţi se pare ciudat faptul că mereu există o coincidenţă, persoane care îţi apar din neant în faţă să-ţi amintească de micile prostii pe care le-am comis, de cuplurile de nume ce stau faţă în faţă... Sau intercalat şi culmea!
Ţi-au fost şi iubirile. Ai grija de unica mea acum. Asta înseamnă că ai câştigat. Ce? Doar tu ştii.
Ai impresii greşite, crede-mă.

Pătrat

Îţi aminteşti? Cât de bine era când visam fluturi şi lacuri îngheţate şi albastru... Mult albastru deasupra noastră, deasupra vieţilor noastre ideatice. Ne îndrăgosteam mereu de aceeaşi figură pe care apoi o înrămam ca să ne putem aminti că avem cel puţin un lucru în comun... Şi să chicotim la cât de naive puteam fi.
Ştii că zilele lichide albastre nu se întorc, dar ne putem transpune în trecut, la fel cum făceai chiar tu când erai mai tânără şi mai liberă ca niciodată? Oare de ce vremuri erai legată strâns cu un lanţ?
Nu te mai gândi că dacă în momentul care ţi s-a dat nu ai avut curaj şi nu ai îndrăznit să faci un gest... Poate era unul determinant pentru existenţa ta, poate era unul necugetat. Şi totuşi, cum ar fi fost? Aţi fi fost, DOI.
Ne mai amintim şi data viitoare de toate neîmplinirile noastre şi de rănile pe care ni le purtăm pe creier. Mai bine spus despre ale tale, căci ale mele nu sunt din cele care se aseamănă cu absolutul (care nu se gustă decât o singură dată).

Acum o luăm cu începutul. Mă bucur să te regăsesc în culori deschise care îţi mângâie culoarea pală a pielii. Mă tem să nu te pierzi din cauza răcelii picurilor de ploaie, care ţi-ar putea afecta sănătatea. Mereu am fost eu cea ipohondră în locul tău. Şi ca să nu îţi periclitezi ţinuta şi tot ceea ce te înalţă ca eu fizic, mai bine hai să mergem pe sub streşini urbane. Degeaba ajungem pentru că nu îţi pot face confesiuni într-un astfel de loc, care nu îmi inspiră intimitate şi siguranţă. Mă aud pereţii care păstrează secrete şi apoi le divulgă. În gangul cel mai apropiat îţi spun adevărul şi iar m-ai citit ca pe o carte deschisă, pentru că îmi spui ca erai sigură. Şi mi-am zis să tac şi să ţin doar pentru mine, dar demonii aceia care te posedă nu îţi dau voie să te ascunzi nici măcar de tine. Şi cred că ştii şi tu prea bine că nu vreau nimic, pentru că unele lucruri sunt menite să moară din primul stadiu de viaţă. Ce ar trebui să fac? Să-mi ţin respiraţia, să număr până la 100 şi să sper ca după ce ajung la 150 îmi va fi trecut pentru totdeauna? Sau să-mi inventez un alfabet propriu prin care să-mi pot exprima în mod public toate ideile şi sentimentele care mă bântuie, fără ca cineva să mă poată înţelege. Dar tot nefolositor ar fi...
Clipesc şi aştept. Ce? Spune-mi tu.

ACcidente/

Îmi amintesc fiecare detaliu, fiecare respiraţie sacadată pe care mi-o laşi pe pielea încălzită. Cum ţi se încreţesc şuviţele de păr în jurul gatului, cum mie îmi cade breteaua de pe umărul stâng... Sărutul de pe ultima vertebră a şirei spinarii pe care mi l-ai imprimat la ora 19:47.

Ceeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee?

De când s-au epuizat toate vorbele astea de prisos? Niciun sens pentru 3 minute pe noapte, în care visez basme pe care nu mi le voi aminti niciodata în totalitate.
Îţi dai seama că de aici nu vom merge mai departe pentru că sinapsele omeneşti sunt mai valoroase decât cele erotice, pe care o dată ce le rupi, sunt ca nişte neuroni ce îşi pierd rolul în procesul gândirii. Deschide-ţi ochii şi vezi lumea aşa cum e, simplă, fără dacă, făra poate şi fără idei absolute care te înalţă, culmea! În jos. Alege să câştigi un suflet, nu să ţi-l cumperi pentru o perioada nelimitată de timp şi apoi să îi oferi drept prieten un sac menajer cu care să îşi continue existenţa.
Dar... Şi nu mai ofta, pentru că timpul tău va veni.
Bine ai venit acasă! Mi-a fost dor de tine. Foarte dor.



Led Zeppelin - Your time is gonna come
Asculta mai multe audio Muzica »

Scrie-mi povestea

Dacă îmi scrii şi mie câteva rânduri, în speranţa că într-o zi, indiferent care, mi se vor alinia cuvintele pe liniile vieţii, te voi proclama o zeiţă. Nu mă dezamăgi pe tărâmul imposibilului, unde visele nu mor niciodată, iar ideaticul devine banalul cotidian. Aruncă-mă la momentul potrivit în braţele personajului potrivit din poveste, pentru a crea o mezoformă între copilărie şi maturitate, deşart şi meritul de a trăi, imposibil şi mereu. Dă-ne mâna de ajutor care să nu se scape şi să ne zgârie cu unghiile, iar dacă greşeşti, dă-mi un pansament sufletesc, ca să îmi pot vindeca rănile, apoi desprinde-mi tu urmele ce rămân dacă basmul tău dă greş. Spune-i despre săruturile pe stomacul gol, de atingerile cu un ceai verde şi inhalarea vaporilor de iubire care sunt singura şansă de ieşire din decadenţa lui perpetuă. Aşteaptă-te la orice catastrofă, dar totuşi ia-ţi stiloul şi scrie, orice îţi trece prin cap.
Cântă-mi.Hazardează-te. Imaginează-mă. Şi îţi voi da obiecte stricate, pe care le vei repara.







Eloize - Prin Interludii
Asculta mai multe audio Muzica »