[...] şi zâmbeşte şi pleacă

Încercările de evadare au fost sfărâmate de coincidenţele unei situaţii ce persistă în cuget de-un timp ce nu se mai termină. Mereu strada pe care am mers împreună trebuia să dispară, dar printr-o minune, aproape hidoasă, descoperi că pavelele îţi poartă şi acum paşii, crăpăturile îţi mai simt încă talpa piciorului, iar atmosfera de-acolo îţi aminteşte ce simţeai, când tu... Încă mai simţeai. Intrăm într-un joc, avem o hartă pe care o completăm atunci când putem, când există un „noi”, ca apoi să ştim, să avem aduceri-aminte cu un iz amar, sau poate dulce. Mie nu-mi poţi amputa acel simţ.
Încercările mele de evadare au fost oprite de nume de străzi, de priviri piezişe aruncate unor litere ce-mpreună alcătuiau cuvinte ce dor şi semne ce definesc posibilitatea unei încercări, care pentru un ego trist sunt un alt embrion mort. Nu înţeleg încrederea şi importanţa acordată unei stări atât de nesigure, încurajarea şi speranţa că, accidental, încercarea nu va eşua. Mecanismul încercărilor e de fiece dată identic? Să se releve un da sigur şi cert, precum faptul că apa ce-mi fierbe în ibric are 100°C. Îmi înec spranţele în fiecare ceai şi evadez din nou, dar spre a-mi face curaj, curajul de a-mi completa partea.