E-o continuă uimire

În gândul acela nu judec, doar simt şi vreau ca inevitabilul să ia forma unei acţiuni materiale, să uităm de Platon şi toate acele stări ce le-am probat înspre a amputa nevoia de singurătăţi, de timp şi de singular. Nici cel mai nebântuit colţişor al minţii tale să nu-şi fi cunoscut vreodată împlinirea şi gesturile care pot fi mai frumoase decât o Venus cu braţe. Şi ceea ce ne pândeşte stă după colţ, ne priveşte, dar nu se-aruncă în noi, pentru că nu e timp, nici spaţiu, iar gândire... Nici măcar un strop. Trebuie să o faci, nu să o distrugi.

*

Şiraguri de coincidenţe.