Uită-mă...?

“-Mi-ar plăcea să se inventeze ceva... Nişte borcane în care să se păstreze amintirile. Să nu se destrame, să nu apară pete. Şi când vreau, să deschid capacul şi să le retrăiesc.
-Şi ce amintiri ai vrea să conservi?
-Ultimele zile. Mi-ar trebui o mulţime de borcane...
-Câteodată borcanele astea conţin demoni care apar când vrei mai mult să îi uiţi.”
Rebecca, 1940. A.Hitchcock

E ca şi cum m-aş fi înnecat în borcanul cu amintiri, pentru că de două sau de mai multe zile sunt pretutindeni senzaţii stranii care-mi învăluie simţurile în ceaţă. Tăcerile dor cel mai mult, dar îmi găsesc inspiraţia în suite de versuri, scene de filme vechi şi întrebări ce au în ecou trăiri de mult uitate.
I-am conservat imaginea şi atitudinile barbare în mirosul de propolis... Atât îmi voi aminti despre un el. Oare de ce realitatea mi se pare de nejustificat, un scenariu nejucat? Dar pe cât de falsă se dovedeşte a fi în interiorul meu, pe atât de adevărată e în interiorul altora şi în exteriorul tot. Poate că vreau să neg, poate că e un alt mod de a-mi proteja mintea şi poate că zarurile ce se joacă în momente actuale au fost aruncate dinainte de genezele noastre. Nu ştiu, nu înţeleg şi fiece moment în care îmi amintesc pare a fi mereu acelaşi, o amnezie continuă... O reverie continuă.
Cândva am visat la amintiri permanente şi la aducerea lor în memorie la o simplă clipire, pliere a genelor, una peste alta, dar. Parfumul, gustul, răceala buzelor, îndoiala prezentă clipă de clipă şi vrerea eternului... Şi-atât.
Amintirile când se nasc sunt sortite unei morţi involuntare. Mai târziu sau mai devreme, dar niciodată, niciodată.