Reminiscenţe?!...

Au fost zile în care sinele-mi nu a acceptat fericirea pe care o putea poseda. Nopţile în care se plimba alături de ea le simte acum ca pe nişte amintiri încrestate pe veşnica strălucire a unei minţi nepătate, dar profanate... În cele din urmă, în cel mai târziu moment al existenţei celor două părţi antitetice care alcătuiau ceea ce se numea fericire. Imaginea aceea perfectă cu doi îndragostiţi ce se privesc: el de sus, căci ea stă cu capul în poala lui, iar ea de jos, căci se uită la luna galbenă, pe care e geloasă, pe astrul căruia el îi dedică versuri. Doi îndrăgostiţi absurzi, ea iubindu-l pe el, el iubind-o pe ea, dar niciunul ştiind despre dragostea reciprocă pe care şi-o poartă. Cât de sublim, atât de real şi verosimil şi atât de trecut în nefiinţă. Două iubiri metamorfozate în ură, încuiate în taina tăcerii, aşteptând eterna eliberare de sub zodia repetabilităţii.