Cred că... Sau nu. De fapt?

Te-ncleştează o îndoială vreodată? Crezi că ceea ce consideri că ai făcut e de fapt opusul şi nu îţi poţi aminti nici măcar detaliile actului? Susţii cu vehemenţă, însă nici tu nu crezi în vorbele tale, dar totuşi speri să se fi întâmplat după cum relatezi... Şi te îngrozeşti de fiecare dată când, involunar, îţi aminteşti de ceea ce ai putut fi făcut. Îndelungată vreme nu îţi dă pace mustrarea de conştiinţă şi te autoflagelezi tot gândindu-te cum a fost posibil nefastul eveniment. Şi în ce condiţii este chinuit un om de astfel de gânduri?
Suntem prea ataşaţi de domeniul material şi cu greu ne putem detaşa de pierderea unor bunuri. E-o întreagă absurditate, pentru că viaţa e construită din câştiguri şi pierderi, recuperări şi reconstituiri, dar nu suntem raţionali şi continuăm să regretăm la nesfârşit. Pierderea nu e una dintre cele mai admirabile acţiuni, dar nici nu poate fi blamată în felul în care o facem. Şi-apoi schimbăm scenariul şi încercăm să recuperăm totul din câteva cuvinte, precum marii regizori îşi manipulează scenele după bunul lor plac. E ca şi cum nu ne-am fi aruncat zarurile şi le pregătim pentru marea lor şansă. Frământările noastre ar trebui să se oprească şi să mulţumească hazardului că au pierdut doar puţin şi nu multul care e irecuperabil.
Şi totuşi îndolielile...