Negru.

Eram doar eu pierdută în solitudini înnegrite şi reci, în priviri lipite de nimicuri, mişcări leneşe ale trupului aproape mort şi decadenţa creierului ce stă să plece dincolo de materia de ce culoare o preferam. Eu eram gri, nu puteam să fiu roşie sau albastră sau neagră. Din cauza unor deşertăciuni umblătoare ce umbresc zadarnic locuri pe care le conturez şi eu cu pata mea... Iar negru. Dar ce folos să-mi plâng nelegiuirile când nici măcar nu ştiu ce e aia dreptate? Urasc.
Dar iubesc, tot ce-i zgomot. Roşul e vitalitate, e fericire exacerbată, e ea de înainte şi după o şedinţă de murdărire a sufletului, e ziua bună pe care o trăieşte cu cele mai neînsemnate particule ale vieţii. E adoptarea unei alte vieţi, post mortem a celei care s-a încheiat. Se contopesc două culori, prin vieţi trăite paralel, în ură şi-n iubire, pe care n-am să le rezum la cuvinte ce pot fi numărate pe degetele de la mână.