Când el o bate pe ea

Iar ninge nenorocitul ăsta de anotimp şi e frig de îţi anulează viaţa. În vâltoarea de griuri vezi căte o pată albă care seamănă cu o revelaţie a unui om ce stă la pândă de gânduri sau cu un punct alb în beznă. Strada e goală de oameni, dar doi indivizi se mai plimbă, aproape că aleargă prin zbuciumul interior al oraşului. Ea, banalitatea în persoană, el, un bărbat încruntat care-şi doreşte să facă un gest regretabil pentru calitatea de om pe care o posedă.
- Lasă-mă dracului în pace!
- Ah, dar tu vroiai să te sun, în morţii mătii când erai...?
Vântul îi izgoneşte vorbele departe de simţul meu auditiv, iar tot ce-mi mai rămâne e să îi urmăresc cu privirea cum se ceartă, se înghiontesc. Ea e mânată de paşii repezi ai unei frici inexplicabile. Îi e frică de el, se teme ca el să nu o lovească... Dar ea e mai puternică şi mai curajoasă, palma ei se loveşte de obrazul lui şi îşi continuă mersul grăbit. Toate astea se întâmplă atât de repede pentru că el se înroşeşte şi din cauza palmei pe care a primit-o, dar mai ales din cauza furiei. O prinde de braţ, iar ea deja are vânătăi ce o dor. Nici pe trecerea de pietoni cei doi indivizi nu se opresc din cearta lor corporală: el o prinde şi o strânge, ea se trage, se împinge în el. Se ţipă, se urlă, aproape că nu mai înţelegi nimic din frenezia a doi oameni, a doi aşa zişi îndrăgostiţi. Când ajung lângă un bloc cu pereţi scrişi cu mesaje şi însemnaţi cu desene cretine, el o lipeşte de zid, ea e încleştată de braţele ei, strigă că îi e frică şi...
Eu deja am trecut de ei cu speranţa că el nu va face gestul regretabil, că ea va rămâne doar cu vânătăi psihice şi că de zidul acelui bloc nu va fi strivită o fiinţă nevinovată. Mi-e frig şi aştept, poate durerea pe care o simt pe piele mă vindecă de neputinţa mea de a... De a multe!
Astăzi nu s-a întamplat chiar nimic.