Şi nici măcar nu sunt răvăşită. Cred

Sunt netrebnică şi neputincioasă, ca şi cum as avea 95 de ani, pentru că nici măcar aceste două cuvinte nu le pot pune în ordinea pe care o stabilesc voluntar, iar atunci când le scriu mă acuz de absurditate. Am să mă dau în judecată pentru că inversez două teritorii din complexitatea absentă a fiinţei mele. Mi-e imposibil să fac ceea ce vreau, pentru că nu am voie, nu e etic şi nu e moral şi arunc realitatea pe apa sâmbetei: poate că de asta pe 22 ianuarie, în plină iarnă astronomică, eu mănânc îngheţată şi îmi târăsc picioarele prin noroi. Şi-apoi îmi e silă de mine şi de mizeria pe care o port pe trupu-mi şi de necuratele gânduri care îmi stârnesc vicii. Şi măcar dacă le-aş putea spăla ca pe o pereche de bocanci şi nu aş mai aştepta momentul următor. Dar buretele ăsta al meu, numit creier, absoarbe totul, precum în bocancii mei intră apă, iar dependenţele se dezvoltă la fel cum creşte penisul unui băiat de 12 ani. Mama mi-a spus să fiu realistă, dar de ce să nu văd floricele colorate cât încă mai am voie (mai am voie să văd floricele infantile şi ludice?)
De ce sunt eu şi nu sunt altcineva, o altă ea? Mulţumesc, dar cadoul acesta nu îmi place, iar nemulţumitului i se ia darul, cum mă va lua pe mine pământul, mai devreme sau mai târziu. Da... Ştiu, nu-mi vorbiţi iar de oamenii care se află în nevoi mai mari decât capriciile mele, sunt conştientă şi nici măcar răvăşită. Mi-e dor de apă, să mă scufund şi să-mi rămână doar firele de păr uscate la suprafaţa ei, să fiu o altă eu purificată. Să am totul, să-mpung cu arătătorul absolutul ca apoi să-mi pot lua viaţa fiind împăcată cu sinele pe care nu-l cunosc. Oare e blondă? E înaltă? E frumoasă? Probabil e slabă... Şi fricoasă. Cealaltă ea, cealaltă eu.
Şi totuşi am sfidat imposibilul constatând că o cameră cu patru pereţi are 5 colţuri. Iar acea cameră e a mea şi are pereţii verzi pataţi cu pătrare şi dreptunghiuri roşii. Nu, nu sunt chiar atât de netrebnică încât să mă dau cu capul de pereţi, ci doar mi-am imaginat că nu-mi strică un contrast. Aşa ca mine. Dar e singurul imposibil pe care l-am putut trăda până acum şi-mi mai rămân alţi imposibili cu care trebuie să tratez sensul vieţii şi direcţiile în care ea nu se îndreaptă. De unde să încep? De la stânga sau de la dreapta, să mă adun şi să încep cu dreptul sau să joc în virtutea inerţiei? Nu ştiu ce joc aş alege. Probabil să mă ascund după deget. Dar asta mă amuză şi trec la lucruri mai serioase pentru că nu am de gând. Îmi lipseşte gândul, sunt obosită, neputincioasă şi netrebnică.