O altă nuntă în cer

Prin ochi îmi străbătea o lumină verzuie de soare rupt în bucăţele mici de cristal strălucitor, când mi-am amintit ce am făcut în ultimele două nopţi în care am lipsit de acasă, din patul meu. Îmi plimbam picioarele obosite şi mă gândeam în cele din urmă iar la gesturile fade ce avuseseră loc între noi acum un an şi unsprezece sau douăsprezece zile, îmi aminteam visele ciudate care dacă ar putea deveni realitate ar fi prea rebele pentru fiinţa liniştită ce zace în mine. Gândurile mi se împingeau unul în altul, nemaiavând loc şi răbdare în creştetul capului meu, care încet, încet semăna cu un autobuz. Uşile nu se pot deschide la nicio staţie, pleoapele mi s-au lipit, pentru că ochii şi gândurile ar fi cuprinse de vidul acela ce mi-ar dizolva mie visele, speranţele, durerile, dulcele, verdele, albastrul, negrul, lilaul. Gândurile mele care sunt fragile precum florile de liliac nu pot înflori pentru că s-ar usca în vântul aspru al realităţii, în răceala zilelor următoare şi la privirea neprietenoasă a unora. Dacă, pe rând, capul meu e un autobuz, un copac de liliac şi un ajutor nesesizabil, ce-ar fi dacă aş acţiona conform lucrurilor pe care le visez?
Aşa că am găsit kilometrul 0 faţă de locul în care l-am cunoscut prima dată. Eram foarte agitată, el nu era El-ul la care mă gândeam, ci un oarecare altul, un ordinar insipid, incolor, inodor (la fel ca şi prietena lui). Cu toate că îmi părea un străin pe care îl vedeam pentru prima oară, ceva din mine spunea că e omul care îmi era drag, dar din momentul în care l-am trecut pe lista neagră a oamenilor pe care îi cunosc, a început să aibă un comportament ciudat: zâmbete, priviri, vorbe şi toate tertipurile pe care le foloseşte o persoană (oricare) pentru a da de înţeles alteia că o simpatizează. Fireşte, există fel şi fel de simpatii, dar de data asta simţeam că e simpatia aceea împrumutată de la Eros, care te face să îţi pierzi nopţi numai gândindu-te că s-ar putea declanşa o revoluţie în interiorul tău. Gesurile acelea începuseră să mă deranjeze deoarece mă distrăgeau de la activitatea mea zilnică, regăasindu-mă de multe ori meditând sau imaginându-mi lucruri obtuze pe care nu le-aş putea face. Am îndurat zile, gesturi, imagini pe care mi le dorisem cu ceva timp în urmă, până la punctul culminant. Am început să strig printre suspine la el, să îl insult şi să îl întreb de ce îmi face toate lucrurile care mă macină. Ajunsesem la saturaţie. Ajunsesem să cred că..., că îmi vor trebui încă vreo zece luni să îmi dau seama că alerg după o himeră. Răspunsul lui a fost senin, azuriu, plin de candoare. Mi-a spus că şi el îşi aminteşte, că trecutul nu a trecut nici pentru el şi că totul va fi fiinţă în două saptămâni.
Am rămas în locul în care l-am întâlnit, el a plecat şi tot ceea ce-mi amintesc din aceatsa întâmplare e faptul că nu a putut fi adevărată, pentru că El nu era El, iar eu nu mă aflam în locul acela, ci mă tânguiam în gândurile mele într-o dimineaţă. Pe la ora 5.