Întoarcerea din rai şi aduceri-aminte

Tremur. Şi sorb cu nesaţ din cupa-mi de absinthe. S-a terminat totul, nu se mai întoarce, iar o bucată din sine-mi a rămas acolo, în locul în care trebuie să ajung cât de curând. Poate va fi un nou sitcom, o altă repriză de lacrimi vărsate astfel încât să nu fiu remarcată de nimeni, un alt 3 a.m. cu ritmul pe care deliram şi-i-nnebuneam pe toţi, fericire într-o doză şi etcetera pentru că ceea ce e de simţit va rămâne înăuntru pentru a nu susţine clişeul.
Respir din ei, însă mă sufoc. Nu am aerul de care am nevoie. Şi mă doare.
„Adevărul este că oamenii fug de fericire, nu o caută. De câte ori întâlnesc fericirea, fug de ea sau o ratează, fac orice din ea numai să se transforme în altceva...”(bineînţeles, Eliade). De ce să refuzi sau să pui întrebări, de ce să te gândeşti doar la consecinţe, refuzând chiar ceea ce ţi-ai dorit? Pentru că mereu am alergat, am sperat şi m-am zbătut între stări antitetice, finalul identificându-se cu un gol.
Plec să îmi citesc cartea începută înainte de apus şi... Mai vedem.