Minciunile mele

Minciuna aceea e resortul care-mi dă avânt spre a face un pas înainte, sau să-i aduc la incipit pe toţi cei pe care i-am făcut. Resortul mă trage în mine şi neagă chiar ideea de a fi intenţionat vreodată să-mi transform în unde sonore un gând, poate chiar mai mult de-atât. Amân mereu momentul, pentru că o temere mă urmăreşte de-aproape şi cred că unităţile de timp ce se perindă între noi şi prin noi ne pregătesc pentru un fiasco reuşit. O parte din minciuna mea e adevărul care probabil vrea să se rătăcească, deoarece nu mai poate aştepta, vrea să se desprindă de mine şi să se risipească. Să-l pierd şi să mă pierd, să-mi fie gândul inert şi mâna rece, iar sângele ce mi se scurge pretutindeni să nu mai aibă culoarea adevărului. Şi de se întâmplă să-l rătăcesc, iar apoi să nu-l mai regăsesc, coincidenţele nu au să-mi mai pară coincidenţe, iar faptele măreţe de acum vor fi doar forme de banal. Minciuna aceea te ţine în viaţă, mă ţine în viaţă şi te ţine şi în viaţa mea.