Îţi aminteşti primele dimineţi de iarnă? Priveşti mereu durerea albă şi tresari realizânnd că-ţi va fi rece inima de va fi solitară. Mereu e altfel, chiar de anotimpul nu e altul. Iar ciclicitatea asta te uimeşte şi-ţi readuce şi nopţi ninse, reci şi monocrome. Pentru că de câteva nopţi văd prin geamuri zăpada şi-o iarnă neîncepută, mi-o doresc mai mult ca niciodată, la fel de albă ca acu zece sau unsprezece sau doisprezece ani. Dar fără fulgii care pier pe feţe pervertite şi apele care te scufundă. Iarna aceea de basm... În care eu văd alb negru.
Simt lucrurile pe care le-am spus dar nu i le-am mărturisit niciodată. Şi poate că atunci când apăsarea mă va determina să spun adevăruri, va fi prea târziu. Dar deja cred că e, pentru că ceva din mine neagă şi suferă din cauza acceselor de gelozie. Am aşteptat prea mult deja şi am crezut că oricine ar fi ea reprezenta ceva real, şi nu doar o vorbă dusă de vânt în dezamăgire.Şi nici măcar detaliile care ar fi putut demonstra acel ceva nu există, şi deci conluzia o vezi şi tu. Pot să închei această teoremă?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu