Iar te-ai...

Bună ziua în italiană cu mâinile în retină şi sufletul între dinţi, că nu-mi mai stă la gură. Dragul meu, să fie şi a ta bună, să nu te văd şi să mă dau în stambă din nou şi din nou la nesfârşit. Mulţi au mai facut-o şi o vor face pe metrii aceia pătraţi în care eu cea invizibilă leşina şi cădea pe jos/ locul în care îmi simţeam forma stomacului ca o multitudine de degete de mănuşă/ acolo unde mie mi se scurgeau ochii şi minţile precum gazele dintr-o conductă spartă/ scena şantajului contra şantaj sau a ocheadelor condiţionate/ balconul romeojulietan în care eu jucam ambele roluri/ acolo unde tu tremurai atunci când eu mă băgam în... Seamă etc.
În faţa şcolii.
De vreo trei zile am început să gândesc, dar nu mă înţelege greşit. Nu-mi insulta inteligenţa pentru că neuronii care te privesc s-au trezit. Cred că au hibernat până acum în peştera cutiei craniene.
Bună dimineaţa în ce limbă vrei tu pentru că eu sunt pregătită să îmi schimb încălţămintea, dacă-mi promiţi că şi tu vei încălţa pantofi noi, pantofii noştri. Îmi vând bocancii, uit de căldura lor, de ridurile ce-mi adăpostesc paşii şi voi merge pe alte căi, pe cele pe care lanterna ta imaginară le va lumina. Ştiam că bricheta are o lumină albastră. Eu vreau una roşie, să-mi developez tristeţea care are formă de octogon şi dragostea cu un unghi de 123o45'. Toate sentimentele şi trăirile mele sunt pline de unghiuri şi colţuri. Oare de ce?
Pentru că e deja o seară bună pe care eu mi-o închei cu un good evening britanic, mă aşez pe pat, îmi încrucişez mâinile pe piept şi aştept să mor. „pe mine mie/ Redă-mă!”
P.S. E ofertă la Leonardo.