Păcătuiesc (cu gândul)

Taci din gură şi dă televizorul ăla mai încet că citesc prospecte de medicamente. Vreau să ştiu ce am şi ce nu am, ce aş putea avea şi ce pot păţi ca să mă feresc de tragediile care zburdă pe lângă mine. Ce termeni bombastici! Parcă şi chineza e mai uşoară decât foiţa asta de ţigară cu trilioane de denumiri pe care nici măcar nu le pot citi, dar învăţa?! Dacă prostia e o boală, atunci eu sunt ipohondră.

*

Am înviat. Şi nu a treia zi după scripturi, ci după prea mult timp.
Eu îngrop timp cu tot ce-mi iese în cale şi-mi năzare în minte şi cu tot ceea ce trebuie, pentru ca să nu-l mai am. Mă veţi pierde, n-o să mă mai aveţi, pentru că eu sunt contracronometrul care ticăie prea obosit. Azi îmi amintesc de tine să-mi ocup spaţii făcute din patru laturi de minute, cutii de secunde şi baxuri de milisecunde, pentru că aerul cald care mi se strecoară printre neuroni îmi readuc halucinaţiile acelea de îndrăgostită boemă şi proastă. Proastă când plâng la 1, ascult 1 şi mă gândesc numai la acel 1. De-o primăvară care ţine de-un an fredoneaz împreună cu aerul melodia care m-a plafonat. Mă tem de tine, pentru că şi tu te temi şi pentru că prima dată ai spus numai neadevăruri curate despre mine. Şi mai presus de atât, m-am electrocutat din cauza ta, dobitocule. Te urăsc de-mi vine să mor, dar te iubesc ca pe propria-mi fiinţă pentru că-mi eşti ca un omolog. Dar pe tine te depăşeşte, pe mine mă copleşeşte, m-ar şi plictisi şi nu aş mai găsi sensul a... Imposibilului ăsta dement cu aromă de mentă mucegăită. Îmi vine să urlu, dar să ştii că nu sunt disperată. Doar că mi-e dor, iar atunci când mi se întâmplă asta scot sunete la fel de înalte precum sentimentele mele. Căutând în arhiva viselor am găsit imaginea aceea impecabilă în care noi doi ne aflam pe Ştefan cel Mare, tu-mi povesteai de Paşte, iar eu mă gândeam la designul sticlei de Jim Beam. Teribilă amintire am legată de tine. Dar nu e solitară, pentru că de-ar fi fost numai aceea, acum nu mai urlam. Probabil am sa verific teoria conform căreia dacă o fiinţă umană urlă timp de 7 ani fără întrerupere poate produce energia necesară fierberii unei ceşti de cafea. Când dă în clocot am să mă opresc ca să nu-mi murdăresc aragazul. Sunt nechibzuită, ştiu, nu vreau să te mai văd în faţa ochilor şi-mi îngustez orizontul din cauza ta.
Abia aştept să te revăd.