Trei feţe

Eu sunt copilul care stă cuminte, tacit, pe scaunul care i-a fost destinat pentru călătoria pe care trebuie neapărat să o facă alături de tânăra fragilă şi obosită. Mă joc, pe ascuns, cu bilele de sticlă, pentru că sunetul sticlos ademeneşte curioşii, şi vreau să-mi împart sofisticatele delicii doar cu mine şi să nu o întrerup din cugetările fade pe fiinţa ce respiră necontenit lângă mine. E linişte, nimeni nu priveşte, toţi stau împietriţi, iar tristeţile noastre nu sunt din cele care pot crea o impresie unora cu sufletul de marmură. Una din bile, care are unduiri albastre în miez, îmi scapa dintre degetele neatente şi se rostogoleşte până la picioarele unui... Vechi prieten. Îmi năvălesc în frunte armate de gânduri, o bătălie, iureşul şi în cele din urmă prezentul. Mă uimeşte prezenţa lui, încerc să mă furişez, să nu mă vadă însoţitoarea mea, care e oricum prea răvăşită de minciuni sfruntate şi nu ar îndura o întâlnire cu vieţi trecute. Mi se face dor de copilărie, de tinereţe şi de bătrâneţe. De viaţă, iar noi eram esenţele care îi dădeau conturul. *

Copilul râde:
“Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
“Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
“Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!” (Lucian Blaga)

*nu pot continua