Pătrat

Îţi aminteşti? Cât de bine era când visam fluturi şi lacuri îngheţate şi albastru... Mult albastru deasupra noastră, deasupra vieţilor noastre ideatice. Ne îndrăgosteam mereu de aceeaşi figură pe care apoi o înrămam ca să ne putem aminti că avem cel puţin un lucru în comun... Şi să chicotim la cât de naive puteam fi.
Ştii că zilele lichide albastre nu se întorc, dar ne putem transpune în trecut, la fel cum făceai chiar tu când erai mai tânără şi mai liberă ca niciodată? Oare de ce vremuri erai legată strâns cu un lanţ?
Nu te mai gândi că dacă în momentul care ţi s-a dat nu ai avut curaj şi nu ai îndrăznit să faci un gest... Poate era unul determinant pentru existenţa ta, poate era unul necugetat. Şi totuşi, cum ar fi fost? Aţi fi fost, DOI.
Ne mai amintim şi data viitoare de toate neîmplinirile noastre şi de rănile pe care ni le purtăm pe creier. Mai bine spus despre ale tale, căci ale mele nu sunt din cele care se aseamănă cu absolutul (care nu se gustă decât o singură dată).

Acum o luăm cu începutul. Mă bucur să te regăsesc în culori deschise care îţi mângâie culoarea pală a pielii. Mă tem să nu te pierzi din cauza răcelii picurilor de ploaie, care ţi-ar putea afecta sănătatea. Mereu am fost eu cea ipohondră în locul tău. Şi ca să nu îţi periclitezi ţinuta şi tot ceea ce te înalţă ca eu fizic, mai bine hai să mergem pe sub streşini urbane. Degeaba ajungem pentru că nu îţi pot face confesiuni într-un astfel de loc, care nu îmi inspiră intimitate şi siguranţă. Mă aud pereţii care păstrează secrete şi apoi le divulgă. În gangul cel mai apropiat îţi spun adevărul şi iar m-ai citit ca pe o carte deschisă, pentru că îmi spui ca erai sigură. Şi mi-am zis să tac şi să ţin doar pentru mine, dar demonii aceia care te posedă nu îţi dau voie să te ascunzi nici măcar de tine. Şi cred că ştii şi tu prea bine că nu vreau nimic, pentru că unele lucruri sunt menite să moară din primul stadiu de viaţă. Ce ar trebui să fac? Să-mi ţin respiraţia, să număr până la 100 şi să sper ca după ce ajung la 150 îmi va fi trecut pentru totdeauna? Sau să-mi inventez un alfabet propriu prin care să-mi pot exprima în mod public toate ideile şi sentimentele care mă bântuie, fără ca cineva să mă poată înţelege. Dar tot nefolositor ar fi...
Clipesc şi aştept. Ce? Spune-mi tu.