Ce am?

Se mai pune problema atunci când eu mă intersectez cu cortegii funerare şi unicul gând care îmi penetrează mintea bolnavă e să fi fost eu în locul nefericitului care doarme cu un zâmbet morbid de seninătate? Iartă-mă, dar trăiesc ca-şi-cum aş fi moartă, pentru că mi-am trăit ultima secundă în colţul unui local boem. Eram o fiinţă liniştită, care se învârtea în cercurile propriilor idei copilăreşti şi care spera la acel ceva ideal. Nu te iert pentru că mi-ai răpit credulitatea, că mi-ai înfipt cioburi de adevăr în ochi, că mi-ai luat ultima suflare de viaţă vie. Mi-ai lăsat doar o viaţă moartă conturată de îndoieli, repulsii şi spaime. Oare? Dar dacă? Poate?
Abdic.