Feedback

Nici măcar la 2 nu dormeam. Aveam un gol în stomac, mă gândeam la ce voi face în iarna care urma să vină, chit că vara nici măcar nu trecuse. Aţipeam, mă trezeam , îmi aduceam aminte că am visat şi apoi starea de veghe şi speranţele deşarte. Speram că am să îmi plimb gândurile împreună cu el pe bulevarde şi străzi lăturalnice. În fine, să visez cu ochii deschişi fără să-mi dau seama că plec şi nu am reuşit să fac nimic? Unde? Peste ocean, acolo visasem că voi pleca în ziua următoare. O noapte de calvar care a avut consecinţe destule pentru o întreagă săptamână.
Nu-mi găsesc răspunsuri la întrebări şi mă uit la tavanul întunecat ca şi cum aş analiza o operă de artă, un Rubens dintr-o sală de banchete impozantă şi foarte sofisticată, iar dincolo de banalitatea unui tavan văruit într-o nonculoare străbătută de umbre, văd idei. Înainte îmi vedeam propriul cer pe care l-am creat într-o zi de Crăciun şi ale cărui stele le număram atunci când mă plictiseam. Mereu erau 21. Iar acum ninge din tavanul meu, ca şi cum ar fi un cer veritabil de culoare violetă, colorat de luminile oraşului deprimat.
Trebuie să fie iarnă, să-mi pot purta mănuşile de piele, basca neagră de pictor rebel, paltonul şi şalurile grele. E un obiect vestimentar care mă fascinează şi mă plasează între agonie şi extaz. Paltonul, evident. Dar nu mă întreba de ce pentru că ar trebui să îmi mărturisesc câteva secrete.
Totul pare perfect în visul meu. Şi chiar dacă pare perfect, nu e, pentru că niciodată nu poate fi. Este o scamă pe mâneca unei bluze, un strop de noroi pe pantalonii negri şi o zgârietură pe papucii noi nouţi, defecte pe care chiar dacă le voi observa şi le voi trece cu vederea, îmi vor apărea la orice pas în faţa ochilor. Sunt perfecţionistă? Vestimentaţia trebuie să fie impecabilă chiar şi într-un vis? Doar dacă realitatea nu se va oglindi cu visul. Am învăţat cum se fac oglinzile de argint, deci într-o noapte îmi voi face o oglindă mare.
Dar oare vreau? Dar oare vrei? După nivelul 12, normal.