Nu prea încântată de cunoştinţa pe care am făcut-o cu ... Mine

Sunt tulburată şi cel mai probabil nu e de la cafeaua care mi se îmbibă în fiecare celulă somatică. Oare eu pot muri? Pot să mă sfârşesc, să închei cu o scenă de final? Fiecare fiinţă căreia mă destăinui îmi spune că mi se va întâmpla curând nenorocirea, ca şi cum ei ar fi care-mi decid mie numărul secundelor pe care le respir. Trebuie să mă feresc de inevitabil. Dar când sunt tulburată totul în jurul meu se-mpresoară cu cioburi de vag, care îmi străpung mintea lăsând ororile să mi se scurgă printre degetele conştiinţei. Mă regăsesc deseori uitând momentul ce mi-a trecut prin faţa vieţii, încercând să mă privesc pe mine de altundeva, de sus, să văd ce am făcut. Mă pierd, am un nod în gât, palmele îmi transpiră, iar sângele îmi curge printr-o venă independentă de voinţa mea, lăsându-mă fără de mine.
Cred că de fapt eram îndrăgostită de Idee, nu de persoană, de o plăsmuire a imaginaţiei mele bolnave de prea mult timp de guturai. Nu mai înţeleg nici eu, iar întrebarea „Ce e cu tine?” parcă nu îmi mai e adresată mie, pentru că acum sunt persoana care s-a lepădat de sine. Am căzut în desuetudine. Şi sunt contrariată de însele trăirile mele şi de tot ceea ce pot să-mi spun mie, în dialogul cu sinele. Mereu vorbesc cu mine, dar acum ma cert şi zbier pentru că nu mă mai înţeleg. Nu mă mai înteleg cu fiinţa aceea imposibilă care sălăsluieşte în mine, iar pe mine nu mă mai înţeleg. Îmi pun la nesfârşit o întrebare, o scriu cu diacritice în palma dreaptă, apoi pe tavan. Pe frunţile tuturor pe care îi văd în jur. Sunt o scriitoare. Şi-apoi încep să îmi amintesc cum m-aş fi putut hotărî dinainte să clachez. Şi de dimineaţa spânzurată de-un zâmbet, cu un suflet bej, pătat de vanilie. Cu greşeala pe care trebuia să o fac la anatomia feţei, dar pe care oricum nu aş fi putut niciodată să o fac din cauza unui „pentru că” ce nu îşi are justificare. Mi-e inima în gât de silă de mine şi de cât de repede m-aş putea răzgândi.
Îmi repet iar întrebarea şi o iau de la capăt cu dimineaţa spânzurată.
Ce te face să crezi că sunt prolixă numai pentru tine? Crezi că eu înţeleg vreodată o boaba din toate cele pe care le scriu, dacă le citesc 19 zile mai târziu? Mereu mă chinui să-mi dau seama dacă e vorba despre sufletul meu radiografiat de litere.
Ştiu că stateam pe scările unei clădiri, mă strecuram printre oameni de la stânga la dreapta, îmi era frig şi eram înspăimântată de o idee pentru că vedeam o figură aparent cunoscută, pe care nu mi-o doream în ipostaza în care părea a fi. Nu e vorba de un fapt, ci de persoană în sine. Dar îmi infirmam aparenta cunoştinţă a persoanei pentru că îmi dădeam seama că m-aş opri, că nu aş mai respira, că aş muri pentru Ideea de care eram.

Îndrăgostită. Nu mi-am dat seama până în momentul în care... Gânduri de rang secund.