Ceva mai „off the beaten track”

Să divorţez de ideile mele? Niciodată, chiar dacă unele sunt doar impedimente ale procesului de gândire continuă, logică şi fără implicaţii ale fantezismului. De ce? Pentru că fără ideile pe care le omor şi apoi le reuscitez cu trusa de prim ajutor (care nu are un plus roşu ci apariţii masculine), nu aş mai putea evada din mine. Vrei să înţelegi? Vei înţelege atunci când vei avea cu ce, dar nu vei avea pe cine.
Probabil că sunt idioată, iar tu de bucuri când unii sau alţii îşi aduc multe injurii propriilor persoane. Iar acum eşti încântat⁄ă şi te-ai înroşit de plăcere că recunosc un lucru pe care tu l-ai proclamat de foarte mult timp în adâncul fiinţei tale. Oare tu nu te afli în situaţii similare, poate chiar de mai multe ori decât cei care îşi spovedesc neajunsurile? De parcă am fi pe talerele aceleiaşi Balanţe. Mai mult de atât, sunt alte lucruri mult mai elaborate care îţi determină înroşirea pielii. Încearcă.
Încercăm? Eu am reţineri pentru că s-ar putea să... Ei bine, încerc şi de data asta. Ar fi pentru a patra oară şi iar o coincidenţă. Nu ţi se pare ciudat faptul că mereu există o coincidenţă, persoane care îţi apar din neant în faţă să-ţi amintească de micile prostii pe care le-am comis, de cuplurile de nume ce stau faţă în faţă... Sau intercalat şi culmea!
Ţi-au fost şi iubirile. Ai grija de unica mea acum. Asta înseamnă că ai câştigat. Ce? Doar tu ştii.
Ai impresii greşite, crede-mă.

Pătrat

Îţi aminteşti? Cât de bine era când visam fluturi şi lacuri îngheţate şi albastru... Mult albastru deasupra noastră, deasupra vieţilor noastre ideatice. Ne îndrăgosteam mereu de aceeaşi figură pe care apoi o înrămam ca să ne putem aminti că avem cel puţin un lucru în comun... Şi să chicotim la cât de naive puteam fi.
Ştii că zilele lichide albastre nu se întorc, dar ne putem transpune în trecut, la fel cum făceai chiar tu când erai mai tânără şi mai liberă ca niciodată? Oare de ce vremuri erai legată strâns cu un lanţ?
Nu te mai gândi că dacă în momentul care ţi s-a dat nu ai avut curaj şi nu ai îndrăznit să faci un gest... Poate era unul determinant pentru existenţa ta, poate era unul necugetat. Şi totuşi, cum ar fi fost? Aţi fi fost, DOI.
Ne mai amintim şi data viitoare de toate neîmplinirile noastre şi de rănile pe care ni le purtăm pe creier. Mai bine spus despre ale tale, căci ale mele nu sunt din cele care se aseamănă cu absolutul (care nu se gustă decât o singură dată).

Acum o luăm cu începutul. Mă bucur să te regăsesc în culori deschise care îţi mângâie culoarea pală a pielii. Mă tem să nu te pierzi din cauza răcelii picurilor de ploaie, care ţi-ar putea afecta sănătatea. Mereu am fost eu cea ipohondră în locul tău. Şi ca să nu îţi periclitezi ţinuta şi tot ceea ce te înalţă ca eu fizic, mai bine hai să mergem pe sub streşini urbane. Degeaba ajungem pentru că nu îţi pot face confesiuni într-un astfel de loc, care nu îmi inspiră intimitate şi siguranţă. Mă aud pereţii care păstrează secrete şi apoi le divulgă. În gangul cel mai apropiat îţi spun adevărul şi iar m-ai citit ca pe o carte deschisă, pentru că îmi spui ca erai sigură. Şi mi-am zis să tac şi să ţin doar pentru mine, dar demonii aceia care te posedă nu îţi dau voie să te ascunzi nici măcar de tine. Şi cred că ştii şi tu prea bine că nu vreau nimic, pentru că unele lucruri sunt menite să moară din primul stadiu de viaţă. Ce ar trebui să fac? Să-mi ţin respiraţia, să număr până la 100 şi să sper ca după ce ajung la 150 îmi va fi trecut pentru totdeauna? Sau să-mi inventez un alfabet propriu prin care să-mi pot exprima în mod public toate ideile şi sentimentele care mă bântuie, fără ca cineva să mă poată înţelege. Dar tot nefolositor ar fi...
Clipesc şi aştept. Ce? Spune-mi tu.

ACcidente/

Îmi amintesc fiecare detaliu, fiecare respiraţie sacadată pe care mi-o laşi pe pielea încălzită. Cum ţi se încreţesc şuviţele de păr în jurul gatului, cum mie îmi cade breteaua de pe umărul stâng... Sărutul de pe ultima vertebră a şirei spinarii pe care mi l-ai imprimat la ora 19:47.

Ceeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee?

De când s-au epuizat toate vorbele astea de prisos? Niciun sens pentru 3 minute pe noapte, în care visez basme pe care nu mi le voi aminti niciodata în totalitate.
Îţi dai seama că de aici nu vom merge mai departe pentru că sinapsele omeneşti sunt mai valoroase decât cele erotice, pe care o dată ce le rupi, sunt ca nişte neuroni ce îşi pierd rolul în procesul gândirii. Deschide-ţi ochii şi vezi lumea aşa cum e, simplă, fără dacă, făra poate şi fără idei absolute care te înalţă, culmea! În jos. Alege să câştigi un suflet, nu să ţi-l cumperi pentru o perioada nelimitată de timp şi apoi să îi oferi drept prieten un sac menajer cu care să îşi continue existenţa.
Dar... Şi nu mai ofta, pentru că timpul tău va veni.
Bine ai venit acasă! Mi-a fost dor de tine. Foarte dor.



Led Zeppelin - Your time is gonna come
Asculta mai multe audio Muzica »

Scrie-mi povestea

Dacă îmi scrii şi mie câteva rânduri, în speranţa că într-o zi, indiferent care, mi se vor alinia cuvintele pe liniile vieţii, te voi proclama o zeiţă. Nu mă dezamăgi pe tărâmul imposibilului, unde visele nu mor niciodată, iar ideaticul devine banalul cotidian. Aruncă-mă la momentul potrivit în braţele personajului potrivit din poveste, pentru a crea o mezoformă între copilărie şi maturitate, deşart şi meritul de a trăi, imposibil şi mereu. Dă-ne mâna de ajutor care să nu se scape şi să ne zgârie cu unghiile, iar dacă greşeşti, dă-mi un pansament sufletesc, ca să îmi pot vindeca rănile, apoi desprinde-mi tu urmele ce rămân dacă basmul tău dă greş. Spune-i despre săruturile pe stomacul gol, de atingerile cu un ceai verde şi inhalarea vaporilor de iubire care sunt singura şansă de ieşire din decadenţa lui perpetuă. Aşteaptă-te la orice catastrofă, dar totuşi ia-ţi stiloul şi scrie, orice îţi trece prin cap.
Cântă-mi.Hazardează-te. Imaginează-mă. Şi îţi voi da obiecte stricate, pe care le vei repara.







Eloize - Prin Interludii
Asculta mai multe audio Muzica »

Trei feţe

Eu sunt copilul care stă cuminte, tacit, pe scaunul care i-a fost destinat pentru călătoria pe care trebuie neapărat să o facă alături de tânăra fragilă şi obosită. Mă joc, pe ascuns, cu bilele de sticlă, pentru că sunetul sticlos ademeneşte curioşii, şi vreau să-mi împart sofisticatele delicii doar cu mine şi să nu o întrerup din cugetările fade pe fiinţa ce respiră necontenit lângă mine. E linişte, nimeni nu priveşte, toţi stau împietriţi, iar tristeţile noastre nu sunt din cele care pot crea o impresie unora cu sufletul de marmură. Una din bile, care are unduiri albastre în miez, îmi scapa dintre degetele neatente şi se rostogoleşte până la picioarele unui... Vechi prieten. Îmi năvălesc în frunte armate de gânduri, o bătălie, iureşul şi în cele din urmă prezentul. Mă uimeşte prezenţa lui, încerc să mă furişez, să nu mă vadă însoţitoarea mea, care e oricum prea răvăşită de minciuni sfruntate şi nu ar îndura o întâlnire cu vieţi trecute. Mi se face dor de copilărie, de tinereţe şi de bătrâneţe. De viaţă, iar noi eram esenţele care îi dădeau conturul. *

Copilul râde:
“Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
“Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
“Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!” (Lucian Blaga)

*nu pot continua

Turcoaz, albastru, verde, roz, alb, gri. Eu, tu, ligheanul

Psychedelic
psy – che – del – ic adj 1 psychedelic drugs such as LSD make you HALLUCINATE (=see things that do not exist) 2 having or using bright colours or strange sounds, and representing the experiences people have when they use drugs such as LSD*
sixties...

Să trăim un sentiment cast, simplu şi să fie uşor pentru amândoi.
Dacă ţi se face dor de mare... Ei şi ce, pentru că eu sunt la mare, de fapt sunt la şcoală, iar ideile mele hazlii au luat-o razna de tot. Trăiesc în epoca plasticului şi ai să afli ceva mai încolo.
O dimineaţă banală, nimic deosebit înafara faptului că şcoala se află la câţiva metri de plajă, iar eu am în loc de o geantă obişnuită în care să îmi car cărţile un... Lighean. De un albastru intens, pătrunzător. Îmi iau colega de bancă afară să ne luăm micul dejun de la patiseria de pe colţ. Atmosfera e intrigantă şi am impresia că totul are culoarea bronzului, iar aerul are o sclipire aurie. E ceva în compoziţia chimică a aerului care îi determină pe toţi să recurgă la gesturi ciudate. În faţa patiseriei îl întâlnesc pe El, aşteptând probabil să se întâmple ceva inedit, iar faptul nu se lasă mult aşteptat. Deodată, fără nicio explicaţie îl pocnesc în cap cu hilarul meu accesoriu. Pentru lumea în care ne regăsim acest gest a fost unul de tandreţe, pentru că am primit drept recompensă un sărut apăsat şi spinos din care nu puteam să ies. Totul s-a încheiat brusc, în faţa ochilor mi-a apărut o pată mare, albă şi am încercat să îmi amintesc de ce am făcut... Ce anume? Încă mă mai usturau buzele, dar nu ştiam de ce şi mă aşteptam să mă reîntorc să respir auriul aer.
Călătoresc prin ţara lui Oz fără explicaţie, nu îmi găsesc pantofii roşii de lac demodaţi şi ştiu că totul în jurul meu se transformă în tinichea. Mă duc să mor, iar.

*aceasta nu este o explicaţie
„Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută
A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Şi-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!.” (Ion Minulescu, Romanţa ultimului sărut)

O altă nuntă în cer

Prin ochi îmi străbătea o lumină verzuie de soare rupt în bucăţele mici de cristal strălucitor, când mi-am amintit ce am făcut în ultimele două nopţi în care am lipsit de acasă, din patul meu. Îmi plimbam picioarele obosite şi mă gândeam în cele din urmă iar la gesturile fade ce avuseseră loc între noi acum un an şi unsprezece sau douăsprezece zile, îmi aminteam visele ciudate care dacă ar putea deveni realitate ar fi prea rebele pentru fiinţa liniştită ce zace în mine. Gândurile mi se împingeau unul în altul, nemaiavând loc şi răbdare în creştetul capului meu, care încet, încet semăna cu un autobuz. Uşile nu se pot deschide la nicio staţie, pleoapele mi s-au lipit, pentru că ochii şi gândurile ar fi cuprinse de vidul acela ce mi-ar dizolva mie visele, speranţele, durerile, dulcele, verdele, albastrul, negrul, lilaul. Gândurile mele care sunt fragile precum florile de liliac nu pot înflori pentru că s-ar usca în vântul aspru al realităţii, în răceala zilelor următoare şi la privirea neprietenoasă a unora. Dacă, pe rând, capul meu e un autobuz, un copac de liliac şi un ajutor nesesizabil, ce-ar fi dacă aş acţiona conform lucrurilor pe care le visez?
Aşa că am găsit kilometrul 0 faţă de locul în care l-am cunoscut prima dată. Eram foarte agitată, el nu era El-ul la care mă gândeam, ci un oarecare altul, un ordinar insipid, incolor, inodor (la fel ca şi prietena lui). Cu toate că îmi părea un străin pe care îl vedeam pentru prima oară, ceva din mine spunea că e omul care îmi era drag, dar din momentul în care l-am trecut pe lista neagră a oamenilor pe care îi cunosc, a început să aibă un comportament ciudat: zâmbete, priviri, vorbe şi toate tertipurile pe care le foloseşte o persoană (oricare) pentru a da de înţeles alteia că o simpatizează. Fireşte, există fel şi fel de simpatii, dar de data asta simţeam că e simpatia aceea împrumutată de la Eros, care te face să îţi pierzi nopţi numai gândindu-te că s-ar putea declanşa o revoluţie în interiorul tău. Gesurile acelea începuseră să mă deranjeze deoarece mă distrăgeau de la activitatea mea zilnică, regăasindu-mă de multe ori meditând sau imaginându-mi lucruri obtuze pe care nu le-aş putea face. Am îndurat zile, gesturi, imagini pe care mi le dorisem cu ceva timp în urmă, până la punctul culminant. Am început să strig printre suspine la el, să îl insult şi să îl întreb de ce îmi face toate lucrurile care mă macină. Ajunsesem la saturaţie. Ajunsesem să cred că..., că îmi vor trebui încă vreo zece luni să îmi dau seama că alerg după o himeră. Răspunsul lui a fost senin, azuriu, plin de candoare. Mi-a spus că şi el îşi aminteşte, că trecutul nu a trecut nici pentru el şi că totul va fi fiinţă în două saptămâni.
Am rămas în locul în care l-am întâlnit, el a plecat şi tot ceea ce-mi amintesc din aceatsa întâmplare e faptul că nu a putut fi adevărată, pentru că El nu era El, iar eu nu mă aflam în locul acela, ci mă tânguiam în gândurile mele într-o dimineaţă. Pe la ora 5.

Iubirea era vineţie, mov, lila, o vânătaie. Are 3, 4, 5 petale.
Copilăria era o mandarină zemoasă, portocalie şi lipicioasă. Cu 8, 9, 10 bucăţi.
Eu sunt un punct.

Când vei citi asta eu nu voi mai fi

„Plutea o floare de tei înlăuntrul unei gândiri abstracte.” Nichita Stănescu

Am observat că oamenii ordinari nu au portofele şi ca sărăcia se strecoară printre banii lor. Oamenii opulenţi au. Şi bani şi portofele pline de nesărăcie. Mi-e milă când nu văd portmonee, mi-e silă să nu le văd. Pentru că suntem egali cu toţii.

*

În locul acesta, aici îmi este redacţia., aici îmi scobesc în creieri- în sala de operaţii a literelor. În mobil şi în pat e biroul meu, degetele mi-s dactilografe şi, şi voinţa pe care nu o am mă aruncă între cuvinte. Mă prostesc să cred că e bine, apoi să plâng de mila prostiei de a mă încrede. Cine, ce crede? Lanul de cuvinte îmi devine mirişte, secerată de subiect, subiectiv, subiectivism.

*

Fă-mă praf.

*

Mă simt vinovată, dar... Nu am încălcat nicio regulă care să fie scrisă sau nescrisă. Şi tocmai faptul că nu am făcut ceea ce trebuia să fac îmi pricinuieşte sentimentul acesta. Fă ceva remarcabil? Dar oare istoria omenirii m-ar consemna dacă aş face un lucru remarcabil sau aş ajunge doar un nume scris cu cerneală neagră pe foaia de proastă calitate a catalogului cu nebuni? Deja simt paşii reci plimbându-se pe culoarele invadate de lumina verde bolnăvicioasă, aerul sinistru care ucide omenescul din porii pielii de nebun şi claustrarea... Zilele încep mereu cu sintagma ameninţătoare „nu cred că am să reuşesc să fac...” pentru că ambiţiile nu au aceeaşi relaţie cu omul precum o are caietul cu arcul său. Dar nebunia da.

„Ei sunt cuminţi…
Eu sunt nebun…
Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu -
Poate că cel cuminte-s Eu -
Deşi de câte ori le-o spun,
Eu pentru Ei… sunt tot nebun…

Ei mă urăsc că nu-s ca Ei…
Eu îi iubesc că nu-s ca Mine…
Ei beau
Şi mint fără ruşine -
Şi-n ochii prietenilor mei
Trec drept nebun… că nu-s ca Ei…
Lor nu le place-amanta Mea…
Mie nu-mi place-amanta Lor…
Ei văd cu ochii tuturor
Femeia…
Eu n-o pot vedea
Decât cu-ai mei -
Amanata Mea…

Dar cum din Ei toţi numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc -
Şi fiindcă nu-mi va părea rău,
Cumintele voi fi tot Eu!…”
Ion Minulescu, „Cântecul nebunului”

Colourblind

1, doi, 3, patru, 5, şase, 7, opt, 9, zece, 11, doisprezece, 13 metri. Aproximativ. 30 de secunde, jumătate de minut, o secvenţă dintr-o oră, cea mai lungă parte dintr-o zi. Jocuri de culori: roşu şi verde, ce stabilesc priorităţi, dau voie şi interzic. De când îmi place culoarea verde nu am mai trecut niciodată strada pe roşu. Deci nu am mai încălcat legea. Verdele îmi înlătură orice vină şi mă împiedică să mai greşesc. Roşul nu trebuia să se înverzească pentru ca să pot sta pironită în acel loc pentru mai mult timp. Să-mi stăpânesc realizarea unui zâmbet ca să nu mă demasc şi să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu privirea. În 30 de secunde m-am ascuns în ochii tăi de două ori, iar când privirile ni s-au contopit pentru o ultimă oară (sau prima dată, abia) am rămas unul pentru altul dragostea la prima vedere şi ultima vedere de 30 de secunde. Am jucat zaruri cu universul, mi-am dorit libertatea şi am evadat pentru jumătate de minut. Datorită unui făt frumos urban, care nu era călare pe un cal înaripat şi nu purta nici coroana încrustată cu pietre preţioase. Stătea cu o mână în buzunar. Simetria: în momentul în care eu mi-am pus şi cealaltă mână în buzunar el mi-a copiat gestul. Mă priveam în oglinda care se privea în oglindă, găsind în mine multiplicări ale mele şi ale necunoscutului. Am început să mă balansez, să fiu nerăbdătoare, să alerg fotonii cu privirea prin întreaga intersecţie, să mă gândesc (!), să-mi amintesc de-un film, să-mi imaginez cum el o sărută pe ea pe trecerea de pietoni fără să o cunoască sau să ii zică ceva măcar, să mă îndrăgostesc în mai puţin de 30 de secunde de un... Străin?! Timpul se oprea dacă ne pierdeam vederea în culori şi vedeam semaforul în alb şi negru. Ce semnal mai putea hotărî primul pas spre traversarea spaţiului ce ne despărţea ca să putem fi doi pentru a zecea parte dintr-o secundă, ca apoi destinele noastre să meargă pe străzi diferite?
Orbeşte-mă de culoare sau opreşte toate semafoarele pe roşu ca să-mi regăsesc evadarea.